♥ Undeva,acolo,doar tu si eu… ♥
poate fi mai dulce decat atat?
se poate sa am parte de mai mult de atat?
stii,in seara asta m’ai uimit cu adevarat. te cunosteam,dar parca acum vad din ce in ce mai multe in tine. nu,nu te speria,nu e inca una din declaratiile mele siropoase de dragoste.
am o stare de bine,stii,tu mi’ai oferit’o… mi’ai zis atat de dulce sa nu pun bot si mi’ai zambit atat de calduros incat nici nu as avea cum sa ma supar pe tine,crede’ma! ma uitam in ochisorii tai si parca iti sorbeam cuvintele unul cate unul si ma jur ca nu stiu ce ma apucase. de parca niciodata nu te’am vazut cum te’am vazut acum. si brusc,am realizat inca odata cat de multe descopar zi de zi la tine.
si asta ma uimeste din ce in ce mai mult. serios! imi aduceam aminte,parca un sir de amintiri mi se perindau prin capsor si parca imi zambea sufletul. acum chiar imi pare rau ca m’am suparat de atatea ori pe tine,si daca aveam si daca nu aveam dreptate. imi pare rau ca am tipat la tine cand nu trebuia si ca te’am scos din minti de atatea ori. stiu ca ma intelegi si ca intotdeauna privesti si din punctul meu de vedere,si asta e una din calitatile pe care le ai. din alea multe. si le stii,ca ti le’am repetat de atatea si atatea ori.
stii,parca as mieuna si as toarce de fericire acum. sau mai degraba te’as cuprinde cu bratele si te’as purica si te’as scarpina asa cum bine stiu ca iti place,si ca din cauza asta ma numesti maimutica tailandeza..
off,stii,cateodata asa te’as strange la pieptul meu fara sa iti mai dau drumul,doar pentru ca stii cum sa ma faci sa ma simt ca si cum nu as vrea sa iti mai dau drumul,ca si cum te’as impacheta ca pe un biletel de amor si te’as purta cu mine oriunde m’as duce..
vezi? de asta nu pot sa te fac sa suferi,de asta nu fac nimic din ce altele ar face doar ca sa’si demonstreze ca sunt tari sau smechere sau mai stiu eu ce..
pentru ca undeva,acolo suntem doar tu si eu…
Ego’ul sau iubirea?
Se spune ca a existat odata un arbore batran si maiestuos, cu ramurile intinse spre cer.Cand inflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau in jurul lui. Cand facea fructe, pasari din tari indepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vanjoase. Era minunat.Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a inceput sa-l iubeasca. Ceea ce este mare si batran se poate indragosti de ceea ce este mic si tanar, cu conditia sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic. Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a indragostit de baiat. Egoul incearca intotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decat el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este insa mare sau mic. Ea ii imbratiseaza pe toti cei de care se apropie. Asadar, copacul s-a indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte inalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mangaia florile si pentru a-i culege fructele. Iubirea este intotdeauna gata sa se incline; egoul, niciodata. Daca incerci sa te apropii de un ego, acesta se va inalţa si mai mult, devenind atat de rigid incat sa nu-l poti atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare.Asadar, ori de cate ori venea copilul, arborele isi pleca ramurile. Cand micutul ii mangaia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand poate darui ceva; egoul nu este fericit decat atunci cand poate lua ceva de la altcineva.Baiatul a crescut. Uneori, dormea in poala copacului, alteori ii manca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac intotdeauna sa te simti ca un rege, in timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti mizerabil.Vazand cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansand cu ea, copacul se simtea fericit. il aproba cu ramurile sale; canta in bataia vantului. Baiatul a crescut si mai mult. A inceput sa se catere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit. Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand altcineva se poate sprijini de ea ; egoul nu este fericit decat atunci cand altcineva il reconforteaza..Timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apasat de alte indatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia sa isi treaca examenele, sa isi faca prieteni… De aceea, a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. Acesta il astepta insa cu o nerabdare din ce in ce mai mare, strigandu-i din adancurile sufletului sau: Vino vino. Te astept. Iubirea isi asteapta intotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decat o continua asteptare.Cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea impartasi cu altcineva, de a nu se putea darui. Atunci cand se poate darui in totalitate, iubirea este fericita.
Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. Toti cei care cresc in lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins in afacerile sale lumesti. Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez? Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: Asculta! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine.Baiatul i-a raspuns: Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu imi doresc bani. Egoul este intotdeauna motivat: „Ce poti sa-mi oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o”. Egoul are intotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezinta propria sa rasplata.Uimit, copacul i-a spus baiatului: „Nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva? Iti ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se daruieste necondiţionat.„Din pacate, nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. In schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra ii racoreste pe cei incalziti. Cand bate vantul, dansam si cantam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înraiti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti să stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace.
Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.Baiatul i-a spus: Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de gand sa merg decat acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere intotdeauna bani, caci banii inseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.Copacul s-a gandit mult, dupa care a spus: „Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. In felul acesta, vei obtine bani”.Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat in copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. In graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit. Iubirea se bucura chiar si atunci cand este lovita. Egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci cand obtine ceva.. El nu poate simti decat nefericire.Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i mulţumeasca arborelui, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani in schimbul lor.Baiatul nu s-a mai intors multă vreme. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtină cu ajutorul lor inca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii.Copacul era trist. Intreaga sa fiinta tanjeşte dupa copilul pierdut, pentru a-l strange la piept si a se usura. Cam la fel tanjea si copacul nostru. Intreaga sa fiinta era în agonie.Dupa multi ani, baiatul, devenit intre timp adult, s-a întors la copac.Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino si imbratiseaza-ma”.Barbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Faceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte”.Egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilareasca.Copacul a insistat: „Vino, mangaie-mi crengile. Danseaza cu mine”.Barbatul i-a raspuns: „Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Imi poti oferi o casa?”Copacul a exclamat: „O casa? Bine, dar eu traiesc fara sa stau într-o casa”.Singurii care traiesc in case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi traiesc liber, in natura. Cat despre oameni, cu cat casa in care traiesc este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei.„Noi nu traim in case, dar uite ce iti propun: imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor”.
Fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci când ii sunt taiate membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decat sa daruiasca. Ea este intotdeauna pregatita sa se ofere in intregime.Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata canta in bataia vantului. Vanturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.Timpul a trecut, iar barbatul a îmbatranit. Odata, se afla prin apropiere, asa că a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a intrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit dupa foarte, foarte mult timp”.Batranul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? As vrea sa ajung intr-o tara indepartata, sa castig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barca”.Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. as fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel in tara aceea îndepartata, pentru a castiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si intoarce-te cat mai repede. Voi astepta de-a pururi intoarcerea ta”.
Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a făcut o barcă din el si a plecat.Acum, din copac nu a mai ramas decat radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare intoarcerea celui iubit. A asteptat mereu şi mereu, constient insa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata. Egoul nu se duce decat acolo unde are ceva de castigat. Odata, m-am asezat langa ciot. Acesta mi-a soptit: „Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai intors. Ma tem sa nu se fi inecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut in tara aceea indepartata. Poate ca nici macar nu mai este in viata. O, cat mi-as dori să aflu vesti de la el! Ma apropii de sfarsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi să aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu intelege decat acest limbaj”.
Egoul nu intelege decat limbajul acceptarii. Iubirea vorbeste limbajul daruirii.Daca viata noastra ar semana cu acest copac, intinzandu-si ramurile pana departe, gata sa le ofere umbra si adapost tuturor celor in nevoie, deschizandu-si bratele in fata tuturor, am intelege ce este iubirea. Nu exista definitii, scripturi sau doctrine ale iubirii. Nu exista un set de principii care se aplica iubirii.
Maturitate si copilarie,egoism si daruire,asemanari si deosebiri.
inspirata fiind de un post al Thaisiei,mi’am adus aminte de cateva greseli pe care le’am facut,de niste lucruri pe care as fi vrut sa le spun cuiva,de niste lucruri pe care mi le doream si la care nu mai ajungeam.
si acum sunt de parere ca am momente in care reactionez ca un copil,cand plang degeaba si mai ales in fata unor oameni carora poate nu le pasa. asta e cea mai mare greseala,ca foarte greu ma stapanesc cand am un motiv pentru care,efectiv,cade cerul pe mine. sunt clipe in care imi inghit cuvintele,doar ca sa nu ii fac pe cei de langa mine sa sufere,ca mai apoi tot eu sa sufar,tot eu sa am incertitudini,tot eu sa fiu cea care varsa lacrimi fara sa o vada nimeni. stati linistiti,nu sunt emo 
). am o fire mai sensibila,e adevarat. mi s’a si spus ca sunt prea fraiera ca pun la suflet,ca sunt prea dependenta de cel de langa mine. dar de ce nu as fi,cand alaturi de acel cineva am avut parte de momente mult prea frumoase ca sa le uit?
atunci cand ceva incepe sa mearga prost,as face orice sa revina la ce’a fost si grabesc lucrurile in loc sa las timpul sa isi faca datoria,in loc sa las lucrurile pur si simplu sa curga,ca toate sa isi revina de la sine. ce e cel mai curios e ca niciodata nu va mai fi la fel. cred ca de asta m’am convins de nenumarate ori.
ideea e ca asa de mult mi’as dori in momentul asta sa fie toate asa cum imi doresc eu. dar na,niciodata nu e cum vrei tu,ci cum vrea Al de Sus 
sunt multe lucruri pe care as vrea eu sa le schimb dar din pacate,este imposibil ca eu sa le fac pe toate. am incercat eu sa ma schimb,sa fac anumite diferente si sa ma comport ca atare. nu,nu e ipocrizie cum ar sugera unii si altii,e vorba de comportamentul pe care il merita fiecare in parte.
prietenii…aici am gresit iar. pe unii i’am indepartat,fara sa vreau. pe altii i’am uitat,iar ceilalti m’au uitat. poate ca doar aia care raman sunt cei care n’au niciun interes fata de tine. sau poate au,fara sa iti dai tu seama.
relatiile? aici chiar e greu. trec printr’o perioada foarte ciudata,nu stiu ce mi se intampla,dar de fiecare data mi’as dori si mai mult,si mai mult,dar astfel incat si el sa se simta bine,sa ii faca placere sa imi fie,sa ii fiu alaturi. sa nu fiu nevoita sa il supar,sau sa nu ii dau ocazia sa imi reproseze mai tarziu. adica,intotdeauna,ce am cautat a fost comunicare si afectiune. nu neaparat iubire. sentimentul asta poate disparea la fel de usor cum apare si cred ca toata lumea e de acord cu mine aici. ce vreau sa spun e ca urasc sa fiu tratata cu raceala din partea cuiva doar pentru ca altii s’au bagat,au influentat sau mai stiu eu ce. eram gata sa pun stop,dar m’am gandit mai bine. mi’am dat seama ca daca fac asta acum sigur imi va parea rau,pentru ca simt ce simt. voiam in primul rand sa imi dau mie o sansa. si am incredere ca nu o sa regret. dar asta depinde si de el.
intotdeauna am crezut ca prietenii,distractia si a “face tot ce vreau” ar insemna fericirea. eh,uite ca nu e asa deloc. cand una merge bine,se gasesc intotdeauna altele care sa se strice. si cand te vezi in postura asta iti vine sa te iei la palme. la modul cel mai sincer )
vorbesc cu mine insami,in speranta ca poate ma trezesc la realitate,ca poate reusesc sa mai pun si altfel problema astfel incat sa nu mai imi fie frica sa spun exact ce vreau,atunci cand vreau,fara teama ca as putea sa ranesc pe cineva. si de asemenea,sa realizez ca pot foarte usor sa opresc ceva atunci cand nu mai doresc sau nu imi mai face placere sa fac acel lucru.
dar acum revenind la latura infantila. in teorie toti suntem buni,dar in practica fiecare din noi da gres. sunteti de acord cu mine? degeaba imi dau singura sfaturi daca nu sunt in stare sa le respect.pentru ca in viata trebuie sa fii si matur si copil,si egoist si daruitor,si la fel cu cineva dar si diferit de acel cineva,ca sa poti sa mergi mereu mai departe cu capul sus,sa poti sa traiesti momentul,nu sa te intorci in trecut sau sa iti faci planuri de viitor,pentru ca …
… mereu se vor gasi lucruri care se vor opri la jumatatea drumului,si parti din trecut ii vor provoca la nesfarsit dureri celui ranit…
Game over!
in momentul asta mi s’a luat un val de pe ochi. nu. nu e vina mea. defapt,ba da. este vina mea ca imi fac ganduri necurate,ca ma gandesc la tot ce e mai rau,ca nu am rabdare,ca nu pot astepta,ca nu las timpul sa treaca.
mi’am impus sa fac toate astea,mi’am impus sa nu mai sufar,sa nu mai plang,sa nu mai tip,sa nu mai injur,sa fiu cum eram atunci cand eram copil,cand nu aveam nicio grija.
ai idee cat de bine poate fi? pentru ca in sfarsit ma mai gandesc si la mine. pentru ca acum imi pasa si de sanatatea si bunastarea mea,pentru ca am invatat de la cineva sa fiu putin mai egoista,sa vreau totul pentru mine.
si pe tine,si acele lucruri,si tot. doar ca sa imi fie mie bine. sa ne fie noua bine. pentru ca nu ne construim fericirea pe spatele altora,ci pe increderea si comunicarea dintre noi.
NU! nu vor exista scene,nu vor exista indoieli,nu vor mai fi lacrimi,nici suspine.
voi lasa tot trecutul in urma si voi fi adevarata EU! asa cum m’au cunoscut de’a lungul timpului sau asa cum poate ma vor cunoaste. gata cu slabiciunile,gata cu lipsa de incredere,la naiba cu tot. am inceput o noua viata,si va fi exact cum imi doresc !
♦ Fara sa dai inapoi
am spus ca nu voi renunta,am spus ca vom fi suficient de puternici incat sa ramanem doar noi doi…
♦ Ochii unui suflet
sentimentul ala de fericire si tristete in acelasi timp,feelingul ala de dinainte,si un nod in gat,care abia de te mai lasa sa rasufli … asta simt acum,asta vreau sa iti arat,sa iti scriu,sa stiu ca poate,defapt sigur,o vei simti si tu cand nu voi mai fi aici. vor mai fi alte cateva zile in care obisnuinta de a’ti vedea chipul zambitor si ochii blanzi vor deveni un chin,pentru ca nu vei fi acolo,vor mai fi alte multe clipe in care iti voi simti lipsa,in care imi va fi dor de caldura ta,de vocea ta,de mangaierile si cuvintele de bine ce m’au insotit in tot timpul asta,langa tine. 
o sa imi fie dor de cafeaua de dimineata,o sa imi fie dor sa ne tachinam,sa ne uitam la ceas si sa tragem de ultimele doua minute pana cand le facem doua ore,sa ne spunem unul celuilalt ce simtim,eu cu capul pe pieptul tau,tu cu mana pe pieptul meu. si stii ca o sa imi lipseasca pana si momentele in care cu greu reusesc sa te calmez,iar apoi am satisfactia ca macar tu mai imi oferi un suras sincer. si stii si ca zilele astea o sa le petrec asa cum ar trebui,dar ca va lipsi ceva. va lipsi boarea aia placuta ce ma invaluie atunci cand ma tii strans lipita de tine,va lipsi si tigarea fumata in doi,va lipsi si aburul fierbinte cu iz de cafea dintr’o seara ploioasa,vor lipsi drumurile pe care le faceam impreuna,va lipsi plimbarea aia in care mi’ai spus “asa vreau sa fii mereu,sa nu te schimbi!” si ma bucur,nici nu ai idee cata fericire pot simti ca am de ce sa imi fie dor,ca imi lipseste ceva,si sa stiu ca acasa o sa ma astepti tu. o sa imi spui din nou ca iti era dor de parfumul meu,de zambetul,de ochii mei. ochii care stiu cand iti este rau si cand iti este bine. sufletul care te simte in orice moment. pentru ca ce simt pentru tine m’a facut sa fiu atat de atenta in tot ce te priveste,sa incerc sa fac totul pentru a vedea o sclipire in ochii aia umezi,in ochii aia ce odata au varsat lacrimi pentru mine. si chiar de voi fi acolo si tu vei fi aici,citind asta,voi sti fara sa imi spui,ca in adancul tau surazi,ca in sufletul tau creste ceva,ca esti multumit ca ma faci fericita. desi cuvintele uneori pierd din toate trairile care le construiesc,stiu ca tu privesti dincolo de cuvinte,stiu ca citesti printre randuri si intelegi exact ce simt acum,ce vreau sa exprim. e prima zi cand nu suntem unul langa celalalt,cand timpul trece si mai adaugam la istorie inca o fila,inca o ora,inca o clipa. dar voi avea rabdare,si ti’o voi spune la momentul potrivit. vreau sa fim fata in fata,sa ma uit in ochii tai cand voi rosti cuvintele alea …
Revederea
aseara a fost una din cele mai agitate,obositoare nopti,dar a fost de departe cea mai placuta de pana acum.
la o distanta considerabila de cei cu care am plecat,am reusit sa evadez din colivia in care sunt nevoita sa mai stau inca 5-6 zile si am iesit sa ma plimb pe malul marii. un total de o ora si jumatate am facut in asa fel incat sa nu fiu deranjata de absolut nimic,am vrut sa fiu singura,doar eu si gandurile mele,nisipul rece si marea inca la o temperatura acceptabila. voiam sa mai vad inca odata luna cum iese grandioasa din mare,de portocaliul ala inconfundabil,cum se inalta pe cer si lumineaza intinderea de apa ca si cum ar inveli’o in staniol. o vazusem acum ceva vreme,defapt o vedeam in fiecare an,dar anul asta am vrut sa o observ in toata splendoarea ei,am vrut sa simt ce era in jurul meu,nu imi doream sa privesc cu ochii,ci cu sufletul.
intr’adevar,m’a calmat foarte mult,am reusit oarecum sa imi pun ordine in ganduri,am avut ceva timp sa ma gandesc foarte bine la deciziile pe care le’am facut si le voi face pe viitor.
stii,sa vad marea,la starea pe care o aveam atunci,sa ascult sunetul valurilor si sa simt amestecul ala de nisip si apa imi dadea un sentiment destul de bizar. era foarte intuneric,dar asta nu ma facea sa imi fie teama in vreun fel. simteam ca eram protejata de niste forte nevazute,aveam o siguranta pe care rareori o am. tigarile ardeau cu neincetare,dar nu erau nicidecum tigari de furie,sau de tristete,poate cel mult de dor. dar fumul lor preluau forma unei dorinte ce candva tu si eu ne’am pus’o. fumul ala parca te inchipuia pe tine tinandu’ma de mana,stand amandoi pe plaja,imbratisati strans,privind cu aceeasi ochi intinderea aia imensa de apa.
mi’as fi dorit sa fii aici,mi’as fi dorit sa pot sa te simt langa mine,sa te aud,sa te vad. nu stiu de ce,dar am impresia ca departarea asta ma va apropia si mai mult de tine. poate e doar o iluzie ce mi’am creat’o pe parcurs,dar ce am simtit aseara gandindu’ma la tine poate confirma asta cu o siguranta de suta la suta.
da,iti simt lipsa si nimeni si nimic nu poate schimba asta.
singurul lucru pe care il mai pot adauga e ca revederea noastra cu siguranta va fi altfel…
Un gand zburand,niciun cuvant rostit.
si astazi a fost o minune. nu vreau sa spun cuvinte mari,nu vreau sa mint cu nimic,dar astazi ai avut grija sa ma faci sa ma simt … un inger. a fost pentru prima data cand te’am vazut atat de adancit in ochii mei,cand iti vedeam ochii ratacind in privirea mea fixa.
cu cateva ore inainte ascultam melodia aia,eram pe drum,ma uitam la locurile alea si imi aduceam aminte ca si cu tine obisnuiam sa le strabat,obisnuiai sa iti tii mana pe piciorul meu atunci cand conduceai,si ma rugai sa iti aprind o tigare.
si acum,nu stiu cum ai facut,dar parca ochii iti fredonau aceeasi melodie.
“la orice ceas,la orice pas…”…
si ne’am adus aminte de tot. am rememorat toate momentele alea in doi si timpul se scurgea si tigarile ardeau. dar nu ne pasa. suntem noi,aici si acum,si restul nu mai conteaza.
si cuvintele nu isi mai au sensul,o atingere si o privire spun cu mult mai multe decat ar putea exprima o silaba. te simt dupa cum ma tii in brate,dupa cum ma saruti si stiu ca si tu o simti. o stiu,o simt si o vad in ochii tai. in ochii tai,care pentru prima data s’au umplut de lacrimi. si vreau sa cred ca erau lacrimi de fericire. erau lacrimi de fericire,la fel ca ale mele.
ma uit la tine fix,iti observ fiecare gest al fetei,fiecare expresie a ochilor,fiecare miscare si toate astea nu fac decat sa ma convinga si mai mult de sentimentul pe care il pui,de faptul ca nu regret nici macar o fractiune de secunda pe care am petrecut’o cu tine.
ce ti’am facut?
nimic. absolut nimic. doar ti’am aratat cum vreau sa ma iubesti. dar nici macar asta nu a fost nevoie sa te invat. ai stiut ce imi place.ce vreau de la tine,de ce am nevoie si mi le’ai oferit. ti’ai pus sufletul pe tava in fata mea si ti’ai dezgolit sinceritatea,ca pentru mine sa fii o carte deschisa. si asta am apreciat. asta am cautat. asta mi’ai oferit.
era imposibil sa nu iti raspund cu aceeasi moneda. era imposibil sa imi bat joc de toate astea. de tot ce insemni tu. de sufletul din tine.
mereu imi voi aminti momentele astea. si voi zambi. voi avea ochii plini de lacrimi si un zambet larg pe buze,pentru ca tu ai facut sa fie asa…
Ploaia care va cadea pacatele toate mi le va spala!
te privesc si vad in ochii tai ceea ce poate imi doream sa vad de atata timp,inca de cand visam la un fat-frumos calare pe un cal alb.
vad in privirea ta afectiunea ce mi’o porti,vad senzatia ce o ai atunci cand imi atingi buzele,iti simt caldura si iti aud respiratia.
cine ar fi crezut ca acum as putea sa stau langa tine cu atata seninatate,si in acelasi timp sa am zambetul pe buze,sa nu am nicio grija si sa nu imi pese de ce s’a intamplat sau s’ar putea intampla.
“ploaia care va cadea pacatele toate mi le va spala…”
asta e melodia care ne insoteste intr’o dimineata calduroasa,ne tine pe amandoi in brate,ne astupa urechile,dandu’ne frau liber simturilor.
mai mult nu as avea ce sa mai spun,mai multe nu as avea de adaugat. de ce?
pentru ca fericita,pot striga ca AM TOT!
Intrebari,ganduri,temeri,nevoi
o zi insorita,planuri pentru dupa amiaza,un dus placut,cafeluta langa tine,tigarea la fel. ar parea sa fie o zi perfecta. dar ce te faci cand nu stii incotro sa te imparti,cand toti tabara pe tine cu telefoane si ai vrea sa ai si tu o zi doar pentru tine?
pai ce sa faci? te abtii,si stii ca ti’ar face placere sa iesi cu ei si ai regreta daca pierzi ocazia. asa ca iti lasi rasfatul pentru alta data si te imbraci,te aranjezi ca sa ii multumesti si pe ei si sa iesi si tu din colivia aia nenorocita. dar nu iti pare rau,nici pe departe. te bucuri sa vezi ca vor sa iesi cu ei,ca le face placere prezenta ta si vad in tine un prieten adevarat. chiar si persoane cu care daca ai schimbat doua vorbe in trecut acum iti sunt prieteni. poate nu chiar atat de buni pe cat ti’ai dori tu,dar ii ai si tin la tine.
sunt genul ala de oameni pe cae ti i’ai dorit,sunt serile alea petrecute la un suc intre apropiati,cu discutii peste discutii si cu subiecte de tot felul. de la chestii serioase la glume ce se pierd in toiul noptii si nici nu iti dai seama cum trece timpul.
esti multumit/a ca ai reusit sa faci in asa fel incat sa iti fie si tie bine,ca in sfarsit nu mai esti blocat/a intre 4 pereti si ai multumirea aia in tine cand vezi ca poti sa iesi fara sa ai vreo frica. cine a fost sau este in situatia mea va intelege perfect.
si parca lasi deoparte toate temerile,toate necazurile sau tot ce s’a intamplat sau se va intampla de acum incolo. esti perfect constient/a ca ai tai se tem pentru tine cand se face ora si tu nu esti inca in casa,vezi si tu atatea nenorociri,atatea necazuri care se intampla noaptea,droguri,atacuri,violuri,cate si mai cate. ii intelegi si pe ei,dar stii si tu cat aveai nevoie sa iesi,sa mai uiti.
iesi suparat/a din casa,ca poate alor tai nu le convine ca iesi si ca pierzi timpul cu “vagabonzii/gasca/golanii” dar provoaca’i si intreaba’i ei cum erau la varsta ta? lasa’i sa isi aminteasca si sa vada ca si ei la fel faceau,aveau aceleasi ganduri pe care le ai si tu acum,si vor vedea ca nu le ceri luna si stelele. fa in asa fel incat sa aiba incredere in tine,sa isi dea seama ca poti sa te protejezi singur/a,ca nu exista pericole atunci cand iesi, ca nu frecventezi anturaje proaste,ca te invarti in cercuri potrivite pentru tine si pentru personalitatea ta. lasa’i sa iti cunoasca prietenii,lasa’i sa iti cunoasca placerile dar si grijile,deschide’te in fata lor,chiar daca ai teama ca vor reactiona urat. dupa toate astea vor vedea ca tu faci astea doar ca sa le demonstrezi ca stii cat le pasa de tine.
“vezi cat te iubeste si cate griji isi face pentru tine?”
o intrebare adresata aseara de cineva. pana acum poate nu imi dadeam seama si acum mai am anumite restrangeri,dar ma pun si in locul lor si stiu ca se tem pentru mine.
dar nu pot renunta sa ies,ca sa fiu in siguranta. asta imi e felul,ma simt nevoita sa stau afara,sa vorbesc,sa rad,sa ma distrez ca sa nu o iau razna, si vor intelege si ei asta. doar cand eu voi reusi sa ma deschid total in fata lor.
Grabeste’te lent …
au fost vise si s’au implinit. a fost dorinta, a fost pasiune, au fost cuvinte dulci si suflet. iti doreai raiul? acum il ai. ti’l doreai pe el? acum e doar al tau. suflul lui si parfumul tau,respiratia ta si aroma lui. va prindeti in brate si nu va mai dati drumul, ploaia de simturi va inunda complet, totul se petrece atat de rapid, dar totusi atat de lent… pentru voi ati opri timpul in loc, ati stagna la acea secunda, sa nu se mai termine niciodata. sa savurati acelasi moment la nesfarsit, sa te bucuri de acea persoana, sa o simti lipita de corpul tau si fiecare mangaiere sa aduca o surpriza. sa simti cum felina din tine toarce, dincolo de o privire plina de inocenta, dincolo de un suflet tanar.
sa pui atata pasiune intr’un vis, sa acumulezi atata dorinta in timp de cateva clipe, sa simti ca iei foc pe dinauntru si pe afara sa tremuri de frigul emotiilor. zambesti si simti ca in sfarsit ala e zambetul tau, zambetul real ce se zbatea sa iasa la suprafata. sa iti privesti realitatea in ochii ei patrunzatori, sa stii ca e real si totusi sa ti se para un vis. sa fii perfect constient ca se intampla si totusi sa fii prins in lumea voastra, fara ca altceva sa intervina intre voi doi. sa aveti intimitatea unui camin cald, cand afara tuna si fulgera, sa auzi ploaia ce se izbeste de geam violent si totusi sa fii prins intr’o imbratisare lunga, plina de siguranta si afectiune.
va indreptati pasii 
obositi spre bucataria diminetii, sa va savurati cafeaua inca fierbinte, printre saruturi si mangaieri, sa simtiti ca apartineti altei dimensiuni, sa fiti niste straini printre altii, dar sa fiti o singura fiinta in voi. intelegeri din priviri si cuvinte nespuse, gesturi care spun totul si cuvinte care nu spun nici macar o farama din ceea ce un limbaj doar al vostru ar putea exprima.
fumul de tigara va invaluie intr’un glob din care nu ati mai iesi si reveniti la aceeasi imbratisare lunga de mai devreme, inca nu sunteti pregatiti sa va dezlipiti, sa spuneti ca s’a terminat. mainile ei te ating usor, o tragi spre tine si te pierzi in dezmierdarile ei, o cuprinzi cu bratele puternice, o saruti si o simti in acelasi timp. esti in stare sa nu ii mai dai drumul. ochii lui par sa iti spuna totul, vezi in acea privire caldura ce o simte atunci cand usor adormi cu capul pe umarul lui si iti zambeste cu inteles. va pierdeti intr’un somn adanc, pana cand povestea isi va relua cursul firesc…
♦ Cu cuvintele mele…
stau singura cu gandurile mele si abia acum realizez cat de fericita pot fi. chiar si cu atatea obstacole in cale,inca imi regasesc miezul ala de speranta sa mai pot zambi. inca mai am copilaria aia in mine,sa ma ascund de o picatura de ploaie ce se scurge de pe frunze,inca mai am puterea sa ofer liniste celor din jurul meu si sa ii fac sa se simta bine in prezenta mea,chiar daca eu poate nu ma simt ok. 
cred ca abia acum realizez ca,dupa mult timp,imi mai gasesc forta sa pot sa spun “uite,chiar am realizat ceva azi”,dincolo de toate esecurile de pana acum sau nervii pe care involuntar ii acumulez cu fiecare ora ce trece. pana la urma si asta e normal,nu ar mai fi firesc sa nu am nicio grija,sau sa stau relaxata,ca si cum nimic nu ar urma sa se intample sau nimic nu s’ar fi intamplat. e ceva’ul ala care te mai trezeste un pic din visare si iti dai si tu seama ca traiesti. astazi,nu stiu ce a fost cu mine,dar am simtit ca treptat ma eliberez de toata energia aia negativa ce pusese stapanire pe mine,inca de cand m’am trezit. ieri a fost groaznic,imi venea sa plang din orice nimic,chiar si graiul mi se schimbase. un prieten mi’a spus ca mi s’a ingrosat vocea,ca sunt ingrijorata de ceva. isi daduse seama ca e ceva in neregula cu mine. m’am uitat la el surprinsa,penru ca nici eu nu stiam ce aveam. intr’adevar,el imi observase starea nasoala in care eram si a facut tot posibilul sa imi revin. l’am apreciat si continui sa’l apreciez pentru asta. 
si astazi,nu stiu,a fost ceva aparte. poate si timpul ala petrecut cu persoana potrivita,si mai ales faptul ca aveam cu cine vorbi si ca puteam sa fiu eu,fara sa ma prefac si sa imi spun ofurile exact asa cum erau ele. fara sa ma tin de povesti sau sa incerc sa par ce nu sunt. ma uitam ca vorbeam atat de detasat si atat de calm,nici nu mai imi dadeam seama ca,cu cateva ore inainte,eram un pachet de nervi. vezi tu,chiar si iesitul asta in natura,faptul ca nu mai stau inchisa in casa,si ca sunt libera,macar 3-4 ore si ca nu mai sta nimeni sa imi urmareasca fiecare miscare imi da un sentiment de bine. si una peste alta,parca e altfel cand vezi ca aproape toate intra pe fagasul ala pe care ti’l doreai de mult. chiar si faptul ca ai cu cine sta de vorba,ca ai acolo pe cineva sa’ti fie aproape cand ai nevoie,si ca te intelege,iti simte fiecare stare,pentru ca si el,la randu’i a trecut prin ele,conteaza foarte mult. 
in sfarsit,pot spune ca simt o oarecare imbunatatire,dincolo de stress’ul zilnic,provocat de anumite persoane. am ajuns deja sa le ignor,pentru ca mi’am dat seama ca nu are sens. sa urasc pentru asta? nu,mi’as face si mai mult rau. prefer sa iau ce e bun din orice,pentru ca doar asa ma simt ok,si ma simt libera, multumita,implinita. simteam nevoia sa imi astern gandurile pe hartie,nu imi imaginam ca voi scrie atat,ca voi spune atatea,dar atunci cand te apasa ceva,sau cand vrei sa marturisesti ceva,o faci pur si simplu. nu stai sa te gandesti de doua ori…
Mi’e dor!
mi’e dor de momentele alea…
mi’e dor de felul in care ma priveai,mi’e dor de surasul ala dulce,mi’e dor de tot ce insemni tu,de tot ce faci,de tot ce spui,si mai ales,cum o spui…
mi’e dor de atingerile alea pierdute,mi’e dor de buzele tale ce tremurau atunci cand ma sarutai,mi’e dor de aerul ala cald si de vantul rece dupa care tanjeam atat de mult…
mi’e dor de locul ala,numai al nostru,mi’e dor de ceasca de cafea impartita in doi,mi’e dor de fumul tau de tigara,mi’e dor de ochii tai blanzi,de vocea ta calda,de mangaierea ta calma…
mi’e dor sa pierd ore in sir admirandu’ti felul de a fi,mi’e dor sa las minutele sa se scurga atunci cand esti cu mine,mi’e dor sa plec undeva departe si sa stiu ca imi va fi dor de tine,pentru ca nu vei fi acolo.
nu vreau sa’mi fie dor de noi,nu vreau sa ma gandesc ca toate astea candva s’ar narui,nu vreau nici macar sa incerc sentimentul ala crunt.
de ce?
pentru ca sentimentul asta de dor si dorinta de ne revedea candva stiu
ca va fi cel mai sublim. pentru ca stiu ca exact acest dor imi tine focul aprins si dorinta ta de a fi langa mine se intensifica pe zi ce trece. pentru ca stiu ca fiecare atingere nu este doar a mea sau a ta,ea doar face parte din noi.
si stii,poate ti se va parea bizar ca scriu toate astea,poate te vei intreba daca despre tine e vorba,poate vei fi nedumerit.
am ales sa o fac,am ales sa o strig in toate cele patru zari,pentru ca stiu ca … defpt nu mai stiu nimic. nu mai gandesc cu ratiunea acum. am scris’o pentru ca asta am simtit. pentru ca asta am vrut sa spun. sa iti spun. am vrut s’o stii inaintea altora,am vrut sa o auzi,soptindu’ti usor la ureche.
da!
mi’e dor!
si sentimentul asta imi da cea mai mare satisfactie…
♦Atat de neadevarat♦
cu fiecare cuvant si cu fiecare zambet…cu fiecare lacrima si fiecare minciuna,cu fiecare zi si fiecare noapte mi’ai schimbat lumea in atat de multe sensuri… nu stiu ce a fost inainte,am uitat complet totul…
mi’ai furat,rand pe rand,fiecare amintire in timp ce iti faceai simtita prezenta…doar tu esti de vina.
nu vreau sa stiu ca am pierdut totul,nu vreau sa stiu ca am vandut realitatea pe un vis.
trezeste’ma si nu imi ascunde nimic. ar trebui sa stii ca incerc sa imi deschid ochii,si tot ce stiu esti tu,iar ceea ce stiam era atat de neadevarat…
Carpe Diem!
dimineata se apropia cu pasi repezi. somnul ei agitat dadea semne ca vrea sa fuga,sa se evapore. sufletul ei se agita din ce in ce mai mult,stia ce avea sa urmeze.
un cantec lent se aude. ii suna telefonul. era acea voce calda,pe care isi dorea sa o auda fara incetare. vorbe fara de inteles,sunete aprinse,voci inca adormite se intrepatrundeau pe acel fir.
o cafea aburinda ii tenta. mirosul acela puternic si fumul unei tigari abia aprinse formau imagini halucinante.
saruturi prelungi si vorbe spuse in soapta erau doar o parte a ceea ce avea sa fie un vis. atingeri fine,profunde se prelingeau pe trupul lui,pe trupul ei… se lasasera prada acelui sentiment,acelui instinct animalic.
privelisti paradiziace, carari umplute de frunze aurii,copaci ce isi plecau crengile asupra lor doar pentru a’i adaposti de ploaia rece. iarba ce imprastia prospetime, intinderea de apa in care grandios se oglindea soarele, caldura aia varatica ce se revarsa asupra lor…
toate astea pareau ca fac parte din povesti,pareau sa fie simple decoruri de basm. toate visele lor pareau ca isi spusesera povestea,toate gandurile si dorintele lor acum se implineau,rand pe rand,una cate una.
un apus rosiatic a stins totul. toate visele,toate luminile aprinse de ei.
toata pasiunea si’a reluat lacasul seret. totul s’a stins pentru a se reaprinde.
dorinta pe care tot acelasi simt o va dezlantui.
Motive
era inca lumina afara. inca se mai vedea soarele rosiatic de dupa miile de blocuri ce ma impiedicau sa vad apusul vietii.priveam in gol de la fereastra camerei mele,imi fumam ultimul viciu al serii,imi sorbeam cu grija picaturile de cafea dulceaga. picaturi ce aveau totusi sa ma tina treaza pentru tot restul existentei. voiam sa fiu libera sa ma pot duce acolo,sa fiu langa acel cineva,sa pot sa imi rasfat dorintele macar odata in tot amarul asta de ani. si uite ca s’a putut.
mi’am luat cheile de la masina,si am gonit nebuneste pe autostrada sa ajung,am ignorat ploaia torentiala ce tocmai incepuse,am ignorat semnele ce trebuiau sa ma opreasca sa fac vreo prostie,am ignorat tot,doar ca sa imi ating scopul. doar sa am o clipa de nebunie urmata de altele de euforie. si uite ca s’a putut. uite ca in sfarsit reusisem sa imi depasesc limitele,sa dau volumul la refuz,fara sa imi pese ca aveam sa surzesc,fara sa imi pese ca la prima curba aveam sa pierd,poate,totul. telefonul continua sa sune. continuau sa ma caute toti ce candva imi facusera rau. imi cereau iertare. ma implorau sa nu mai fac si eu la randu’mi rau. lacrimi amare mi se scurgeau pe obraji,pentru ca stiam ca erau doar alte minciuni. doar alte masti proaspat scoase din sertar. sau abia terminate,migalite cu tristete pe chip,cu un zambet in coltul gurii si pometii ridicati. acel gen de masca “sincera” pe care doar un copil naiv ar mai putea s’o creada. l’am inchis. m’am izolat complet de acea lume,am renuntat sa mai cred,m’am lasat purtata doar de ceea ce simteam in acel moment de nebunie. si trupul imi tremura. versurile alea dulci imi rasunau in minte si in suflet ca si cum acel cineva mi le’ar fi fredonat si ar fi fost langa mine. melodia aia care o ascultasem prima data parea ca e data pe repeat la infinit. nici nu stiam ca nu mai sunt in locul in care credeam ca ma aflu. parca totul era intors pe dos,parca totul se schimbase pentru mine. era altfel. era sentimentul ala de control asupra tuturor. si nici macar nu realizam…prin fata ochilor mi se derulau toate experientele placute,toate atingerile,toate plimbarile si locurile in care ajunsesem. trecuse un an din viata mea ca si cum as fi pocnit din degete. au fost prea multe intr’un timp asa de scurt si totusi nici acum nu realizez ca si astea au trecut. le priveam ca si cum in acel moment se intamplau,le simteam ca si cum le’as fi atins cu propriile’mi maini. era boarea aia de vant ce o simteam doar in momente rare,era acel miros ce imi umplea gandul si sufletul,erau privelistile si gandurile pe care le simteam in acele momente,incat mi se parea ca sunt intr’un vis. 
si acum mai cred asta. nici acum nu cred ca mi se intampla cu adevarat. poate e doar iluzie efemera. dar cred in ea cu toata forta. am nevoie de speranta asta,am nevoie sa fiu in sfarsit cum imi doream de atata timp. sa pot zambi,acum,ca am macar un motiv s’o fac.
Dulce-acrisor
soarele inca nu apusese,desi era tarziu. i’am intalnit zambetul inconjurat de o aura iluminata de mii de culori. ma asteptam sa nu pot sa ma uit in ochii sai de culoarea cafelei,ma asteptam sa nu pot sa scot niciun cuvant,atunci cand se apropia prea mult de mine. tremuram,dar chipul imi radia,ma simteam ca si cum timpul se oprise in loc,ca iluziile mele sa se adevereasca. am privit cum umbrele ce se jucau cu ramurile verzi ale copacilor ne mangaiau usor chipurile,am auzit cum soaptele noastre se impleteau intr’o singura voce,o singura suflare.
portretul unei zile in paradis se contura din ce in ce mai mult. simteam ca totul din jurul meu imi apartinea. ca peisajul ce se intindea in fata privirilor era creat special pentru mine,ca sentimentul de bine ce il aveam se datora prezentei sale,ca totul era asa cum odata visam. era un sentiment de nedescris,era ceva ce rareori imi ajungea in adancul sufletului.
zilele pareau ore iar orele erau mai scurte chiar decat clipele. cuvintele se impleteau pe o spirala a timpului ce urmarea apususl soarelui,senzatiile preluau forme confuze ale gesturilor ce ne caracterizau.
gandurile se evaporau in eter,aveau un gust dulce-acrisor…
♦Poveste fara nume
in anii de mult apusi,totul era altfel. acum,totul a luat’o razna,nimic nu mai e la locul lui,totul se pierde,nimic nu se mai transforma in ceva mai bun.
si iata cum povestea ii gaseste pe ei doi,stand ca doi straini,cu ochii reci,cu privirea seaca,cu glasul stins pierdut …
totul a inceput cu cateva luni in urma : in momentul in care ea vorbeste la telefon , iar el o prinde de mijloc sa’i atraga atentia. dupa o strangere puternica de mana au urmat primul zambet,primele cuvinte rostite tremurand,ultima zi in care ei doi nu mai erau straini. au urmat lungi plimbari in noapte,curse nebune in care el era fericit,iar ea isi pierdea teama undeva in lacasul ce o mai tinea prinsa in stransoarea sa.
umbre de vise si dorinte implinite ii faceau pe ei sa se simta completi. chiar si tigarea pe care o imparteau,prin amaraciunea ei nu facea decat sa le indulcesca existenta. primele discutii i’au facut sa se adanceasca si mai mult unul in altul,le’au conferit si mai multa incredere reciproca.
melodii impartite in miez de noapte si mesaje in toiul diminetii era ritualul lor de cafea. apreciau taria dincolo de gustul amar al unui somn incomplet. imbratisari interminabile ii gaseau in rasaritul primaverii,cuvinte ce se asezau pe varful buzelor asteptau sa fie rostite,mii si mii de idei isi pierdeau din tonus atunci cand ei doi isi purtau pe brate sentimentele celuilalt.
si iata ca primul lucru pe care si’l dorisera inca de cand s’au cunoscut cu greu si’a facut aparitia. era acel lucru,era sarutul ce avea sa le pecetluiasca dorinta de a ramane unul langa altul …
dar intocmai acea seara le implineste irealul. iubirea trecea de prietenie,sufletul trecea peste ratiune,pasiunea trecea dincolo de timiditate. se intampla si era chir real. buzele sale fine ii atingeau usor gatul ; parul ei negru,lucios ii mangaia chipul… pana cand buzele ei,fara sa’si dea seama,au fost prinse in stransoarea lui atat de dulce,dar atat de puternica…
a fost o clipa,dar pentru ei deja trecuse o eternitate. eternitate pe care fericiti ar fi fost sa si’o petreaca impreuna,dar …
Ocol in jurul gandurilor
ii vedea jucandu’se cu soarele ei. voia sa si’i scoata minte,voia sa evadeze,isi dorea sa evite tot ce o marcase in vremea in care refuza sa mai surada,lasandu’se prada sortii.
nu mai putea suporta. traia o viata intr’o inima franta,isi ducea traiul intr’o lumina orbitoare, dadea ocol,iar si iar, acelorasi ganduri fade,se invartea in jurul acelorasi evenimente, aceleiasi rutine. isi dorea sa uite ca sa mai poata straluci ca altadata.
oare rasaritul va mai veni?
oare acea noua dimineata, acea noua zi va mai iesi la iveala?
soarele ei este din nou sus pe cer,astfel incat frumusetea ei se poate sublinia in lumina calduroasa a primaverii. acum,toate sperantele ei renasteau din lacrimi…
Ganduri ascunse
atatea milioane de gloante… asta am devenit. suntem cetateni,asa este,dar nu faceti greseala sa ne dati un pistol,cu prima ocazie va vom impusca pe la spate,asa cum si voi ati face’o.
nu am pierde nimic,si pe langa asta,am fi supranumiti doar «hoti».
auzi ciocanituri in usa,stii tu…avem atatea lucruri de ascuns…
ai ascultat stirile? stii ce se intampla afara?
asta e o piata,asa este. o piata de unde poti cumpara orice vrei tu. un covor zburator,daca esti cu masina si te grabesti; dar nu vreau sa cumpar un pistol,desi pot. te’as impusca si as fugi,dar nu o fac,desi sunt o persoana malicioasa.
auzi ciocanituri in usa,stii tu…avem atatea lucruri de ascuns…
ai ascultat stirile? stii ce se intampla afara?
♦Inapoi la ziua de ieri
si iata’ma din nou intr’o zi ploioasa,in acelasi loc ca acum o saptamana; cu toate astea ma simt implinita. atunci desi era soare si cald,ma simteam ultimul om. era a doua zi in care nu vorbeam cu ea,nici macar nu ne uitam una la alta. iata ca acum,dupa tot acest rastimp,conflictul nostru pare sa nici nu fi existat,pare sa se fi evaporat in neant.
era si normal sa se intample astfel. lacrimi in tot acel timp am varsat amandoua,au fost zile in care vocile noastre nu mai pierdeau ore in sir la telefon,rasetele din a doua banca nu se mai auzeau nici ele…
acum privesc in urma si ma amuz cand vad cat de copilaroase au fost reactiile noastre,dar imi aduc perfect aminte cat suflet am pus,imi aduc aminte si acum cat imi lipsea sa ii simt barbia pe umarul drept,sa ii aud vocea subtire strigandu’mi numele sau mesajele schimbate in timpul orelor,dorindu’ne sa treaca cat mai repede timpul,sa avem 10 minute doar pentru noi doua.
dar iata ca legatura dintre noi nu s’a pierdut,inca suntem cele mai bune prietene,inca mai impartim secrete si barfe.
da,suntem fete,facem asta din instinct. chiar daca uneori nu impartim deloc aceleasi pareri intocmai acest lucru face ca prietenia noastra sa dureze,sa nu fie ceva monoton,efemer,sa fie ceva special. chiar daca cadourile si atentiile nu ar fi punctul nostru forte,stim amandoua ca o zi petrecuta impreuna este cadoul ideal.
seara in care pentru prima data m’a auzit plangand, pentru mine a fost inca o dovada de sinceritate din partea ei. mi’a placut sa ii simt imbratisarea calda atunci cand aveam cel mai mult nevoie de ea.
rareori se gasesc astfel de relatii ; persoane ca noi doua poate mai exista,dar felul in care am construit acel ceva nu a fost deloc de domeniul ordinarului.
si uite asa,dupa aproape doi ani in care am fost mai mult separate,am ajuns sa stam zilnic una langa alta razand, glumind, plangandu’ne de mila, dar cel mai important este ca ne respectam si ne admiram reciproc,pentru ca avem nevoie una de alta!
” prietenia inseamna a fi frate si sora,doua suflete ce se ating fara sa se confunde,doua degete ale aceleiasi maini “
- Victor Hugo
Valuri
carnetul meu,doldora de insemnari,a cazut pe jos. zace sub masa si’l va matura femeia de serviciu cand va veni plictisita in zori sa adune bucatele de hartie,bilete vechi de tramvai,cate o nota de plata mototolita si aruncata.
ce fraza nascocisem sa descriu luna? dar dragostea? ce nume dadusem mortii? nu mai stiu. nu mai am nevoie decat de un limbaj pueril,ca limbajul folosit de indragostiti,nu mai am nevoie decat de cuvinte monosilabice,ca ale copilului cand intra in camera si o gaseste pe mama lui cu lucrul in mana si aduna de pe jos un firicel de lana viu colorata,sau o pana sau o bucata de creton. 
am nevoie de un strigat,de un urlet. cand zac la margine de drum si furtuna alearga peste campia pustie si pe deasupra mea,nu am nevoie de cuvinte. nu am nevoie de nimic bine randuit,care sa cada cu toate cele patru picioare pe pamant. nu am nevoie de rezonantele si de ecourile incantatoare care izbugnesc si se propaga prin toate fibrele piepului,dand nastere unei melodii patimase,unor fraze mincinoase. am terminat cu frazele.
de cate ori e mai buna tacerea?
o ceasca de cafea pe masa.
si sa stau singura ca pescarusul stingher care’si scutura aripile,poposind pe un stalp. as vrea sa stau pe veci asa,inconjurata numai de obiecte,iar eu sa fiu eu insami.
nu veniti sa ma tulburati cu aluziile voastre ca a sosit vremea sa inchideti,sa plecati. v’as da de bunavoie toata averea mea,ca sa nu ma mai tulburati,ci sa ma lasati sa stau aici,singura si tacuta.
am din nou in fata ochilor privelistea obisnuita a strazii.
si din mine se inalta valuri …
♦Naufragiul
doua suflete ratacind pe malul unei mari de vise,pe valul unor iluzii euforice.
privirile lor s’au intalnit la un apus de gheata,si’au spus cuvinte neclare,si’au ales un joc al gesturilor,un joc al nebuniei,un joc al sufletelor ratacitoare.
valurile ce se izbesc de stancile inca infierbantate de razele unui astru lenes,creaza un fundal sonor de poveste,este melodia ce le ascute pana si cele mai adanci ganduri,este ritmul ce ii tine in viata,este acel ceva ce ii poarta liber pe un nor de reverie.
umbre sterse se contureaza pe plaja singuratica ce ii mai avea doar pe ei 
musafiri,acum. din spatele lor se inalta forme bizare ale unor cocotieri ce tineau adapost pentru tanara pereche de visatori. un foc auriu,la amiaza incalzeste spiritul celor doi in valsuri de vara,in soapte nedeslusite,in voci tremurande,in priviri sagetatoare,pline de dorinta,de necunosut,de agitatie si totodata de calm absolut.
nisipul inca fierbinte de sub picioarele lor isi pastra atingerea fina ca de matase,era salasul perfect pentru noaptea ce avea sa ii tina prizonieri pe o insula a nimanui. chiar si soarele,ce intrase in apa involburata,ca si cand s’ar fi inecat,a dat nastere prin magie,unor sclipiri pe cerul albastru precum oceanul,dand frau liber imaginatiei,creatiei. forme stelare se conturau in inchipuirea celor doi,forme inexacte,forme bizare – erau defapt inchipuirea atractiei dintre ei doi.
briza racoroasa ce venea dinspre ocean racorea nisipul ce era culcus pentru ei,racorea apa in care ei se scufundasera in abisul atractiei fatale,flutura frunzele copacilor de pe tarm,lasand sa se auda in surdina fosnete idilice,invaluindu’i pe cei doi intr’o aura de magie,intr’un suflu unic al fantasticului.
noaptea s’a asternut peste legamantul lor ca o pecete,ca un juramant tainic intre ei si natura ce ii desavarsea ca fiinte spirituale,erau singuri in pustiu,erau doar ei doi,si totusi,natura ii unea intr’o singura respiratie,intr’un singur suflu,o singura existenta.
dimineata,portretul unui naufragiu infatiseaza o umbra a celor doua trupuri,insa ascunde fara pic de urma,fiinta ce luase nastere prin dematerializare,ce luase nastere prin vis,prin minune,fantomatic,in secretul noptii,in taina oceanului singuratic.
– umbre ascunse pe veci de natura,suflete vesnic evaporate in eter -
*Imbold
♦ Ca un om sa iubeasca pe altul e probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost incredintata, sarcina suprema, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu…. Iubirea e un imbold pentru fiecare sa se desavarseasca, sa devina cineva, sa devina o lume el insusi de dragul cuiva.
– Rainer Maria Rilke
