Nu suntem decat simpli actori pe scena vietii.

Archive for Martie, 2010

♦ Pierduti in negura vremii

privesc un rasarit rosiatic ce lumineaza intreaga suflare. este inca devreme si totusi un parfum imbietor de primavara strabate prin crapaturile din geam,trezind la viata toate obiectele moarte de peste noapte.

ca printr’un vis, cearsaful ce imi acopera trupul peste noapte imi aluneca pe nuri, dezgolindu’mi spiritul, eliberandu’mi simturile. sunete indescifrabile imi patrund pana in adancul fiintei,resuscitand fiecare conexiune intr’un mod absolut miraculos. ciripit de pasarele si susurul unui izvor creeaza ambientul perfect pentru momente intregi de reverie.

privesc soarele cum aluneca pe bolta cereasca,creand curcubee de culori printre stropii calzi de ploaie,privesc roua de pe frunzele verzui ce isi intind nervurile spre mine.

dintr’o data norii dispar,se evapora ca si cum n’ar fi fost,lasand in urma lor o puzderie de culori stralucitoare asezate cu meticulozitate aproape inumana pe intinderea vasta a liniei orizontului. mii si mii de nuante se reflecta in izvorul de cuvinte,sute de umbre joaca un dans vesel al realizarii doar pentru a deschide primul boboc al primaverii.

ultima nuanta albastruie face loc selenei sa isi intre in drepturi,sa preia locul soarelui,sa ridice in cele din urma piedestaluri ultima raza crepusculara,ultimul strop de lumina,ultima iluzie de miscare.

stele argintii iau locul curcubeelor de dimineata,dare stralucitoare se pot observa acum,in locul razelor de soare. greieri condimenteaza ambianta de seara,un usor sunet de vioara imbie firele de iarba la un tango in briza serii,un ultim clinchet stinge toata suflarea,pentru ca a doua zi totul sa o ia de la inceput.

– pentru ca sunt zile din viata noastra,iar noi nici macar frumusetea lor nu o mai putem observa –


Tradare

cum se poate ca cei pe care ii credeai apropiati,cei in care aveai incredere si pareau a fi acolo pentru tine sa te tradeze in cel mai josnic mod posibil?

sa’ti pui toata nadejdea in ei, iar ei sa te trateze ca pe o fiinta invizibila, sa nu contezi deloc, iar secretele tale sa nu mai fie deloc secrete cand parasesc buzele lor spre a se inalta catre pereti care intotdeauna au urechi?

si n’ar fi prima data cand ti se intampla,si n’ar fi singura data cand o vei face,doar pentru ca ai un suflet mult prea curat pentru niste hiene care asteapta doar sa’ti devoreze sufletul?

si ai avut incredere. ti’ai incredintat sufletul,ti l’ai deschis in fata lor,iar ei au ales doar sa te vanda ca pe un obiect.

si cum niciodata nu se gaseste doar o persoana sa iti nenoroceasca chiar si cea mai mica umbra de bine,ti se intampla si altele. iti vine sa tipi,sa urli,sa plangi,sa te lasi prada tuturor viciilor care ar putea sa te distruga ca individ.

e o existenta mult prea nemiloasa. e vorba de invidie,gelozie,rautate nefondata.


Valuri

carnetul meu,doldora de insemnari,a cazut pe jos. zace sub masa si’l va matura femeia de serviciu cand va veni plictisita in zori sa adune bucatele de hartie,bilete vechi de tramvai,cate o nota de plata mototolita si aruncata.

ce fraza nascocisem sa descriu luna? dar dragostea? ce nume dadusem mortii? nu mai stiu. nu mai am nevoie decat de un limbaj pueril,ca limbajul folosit de indragostiti,nu mai am nevoie decat de cuvinte monosilabice,ca ale copilului cand intra in camera si o gaseste pe mama lui cu lucrul in mana si aduna de pe jos un firicel de lana viu colorata,sau o pana sau o bucata de creton.

am nevoie de un strigat,de un urlet. cand zac la margine de drum si furtuna alearga peste campia pustie si pe deasupra mea,nu am nevoie de cuvinte. nu am nevoie de nimic bine randuit,care sa cada cu toate cele patru picioare pe pamant. nu am nevoie de rezonantele si de ecourile incantatoare care izbugnesc si se propaga prin toate fibrele piepului,dand nastere unei melodii patimase,unor fraze mincinoase. am terminat cu frazele.

de cate ori e mai buna tacerea?

o ceasca de cafea pe masa.

si sa stau singura ca pescarusul stingher care’si scutura aripile,poposind pe un stalp. as vrea sa stau pe veci asa,inconjurata numai de obiecte,iar eu sa fiu eu insami.

nu veniti sa ma tulburati cu aluziile voastre ca a sosit vremea sa inchideti,sa plecati. v’as da de bunavoie toata averea mea,ca sa nu ma mai tulburati,ci sa ma lasati sa stau aici,singura si tacuta.

am din nou in fata ochilor privelistea obisnuita a strazii.

si din mine se inalta valuri …


♠Strainul

stii…e inca una din acele zile in care totul parea perfect si o mica scanteie ajunge sa strice totul…

te’ai uitat la mine cu ochii tai albastri-verzui,m’ai intrebat de ce te priveam astfel…cum puteam sa te privesc altfel decat fiinta pe care o reprezentai? sange din sangele meu? ti’am raspuns cu vocea’mi tremuranda ca pur si simplu ma uitam la tine. asa era. dar ochii tai mult prea reci mi’au strapuns inca odata inima. mi’au strapuns’o pentru a nu stiu cata oara. ma doare… nici macar nu stii cat… nici macar nu stii ca acum, ascunsa in camera mea,te privesc de la geam,iti urmaresc fiecare pas greoi,fiecare umbra ce o asemuiesc cu miscarea ta,vantul ce usor iti fura scrumul de tigare,fumul ce usor se iveste din buzele tale ce seamana atat de mult cu ale mele…

cum poti fi astfel? cum poti sa nu imi arati ca ma iubesti? macar un pic? chiar nu merit? chiar atat de mult am gresit,incat sa nu am din partea ta decat priviri pline de manie si tipete ce se afunda mai mult si mai mult, cu fiecare secunda ce o petrec langa tine, in sufletul meu?

nu iti cer luna de pe cer… nici macar iubirea suprema ce mi’o poti oferi… stiu ca o poti face,stiu ca o faci(poate),dar eu cum vad asta? cum imi dau seama ca acolo,dincolo de scutul asta de otel ce nu obosesti niciodata sa’l porti,se afla un suflet bun?

m’am saturat sa te privesc noaptea cum dormi si sa plang langa patul tau ca nu iti pot oferi sarutul de „noapte buna”, m’am saturat sa privesc ca o minune fiecare ceas in care tu iti alegi sa pleci,lasandu’ma in urma,nespunandu’mi nici macar un cuvant,lasandu’ma ingrijorata,in intunericul acestei case pe care tu o numesti camin,iar eu o vad ca pe un chin…

cand ti’am cerut iertare eram cea mai fericita,reusisem sa’ti patrund acolo,sa patrund in ochii tai inlacrimati. m’ai luat in brate… ma simteam din nou copil,dar tu… tu ai ales sa ma tii la distanta,ai ales sa ma privezi de micile bucurii de zi cu zi,ai ales sa ma privezi de ce aveam eu nevoie de la tine. si nu erau bani,nu erau bunuri materiale… era pur si simplu iubirea ta…

ce nevoie am de toti prietenii de langa mine,ce nevoie am de ingeri pazitori,daca tu,cu fiecare gest nu faci decat sa maresti zidul ce acum multa vreme s’a asezat intre noi?

uneori,cred cu toata forta ca nu suntem decat doi straini ce traiesc sub acelasi acoperis…


Prietenie

Nu cunoastem decat ceea ce imblanzim. Iar oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Cumpara lucruri gata facute de la negustori. Si cum nu exista negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.

– Antoine de Saint Exupery


♦Naufragiul

doua suflete ratacind pe malul unei mari de vise,pe valul unor iluzii euforice.

privirile lor s’au intalnit la un apus de gheata,si’au spus cuvinte neclare,si’au ales un joc al gesturilor,un joc al nebuniei,un joc al sufletelor ratacitoare.

valurile ce se izbesc de stancile inca infierbantate de razele unui astru lenes,creaza un fundal sonor de poveste,este melodia ce le ascute pana si cele mai adanci ganduri,este ritmul ce ii tine in viata,este acel ceva ce ii poarta liber pe un nor de reverie.

umbre sterse se contureaza pe plaja singuratica ce ii mai avea doar pe ei musafiri,acum. din spatele lor se inalta forme bizare ale unor cocotieri ce tineau adapost pentru tanara pereche de visatori. un foc auriu,la amiaza incalzeste spiritul celor doi in valsuri de vara,in soapte nedeslusite,in voci tremurande,in priviri sagetatoare,pline de dorinta,de necunosut,de agitatie si totodata de calm absolut.

nisipul inca fierbinte de sub picioarele lor isi pastra atingerea fina ca de matase,era salasul perfect pentru noaptea ce avea sa ii tina prizonieri pe o insula a nimanui. chiar si soarele,ce intrase in apa involburata,ca si cand s’ar fi inecat,a dat nastere prin magie,unor sclipiri pe cerul albastru precum oceanul,dand frau liber imaginatiei,creatiei. forme stelare se conturau in inchipuirea celor doi,forme inexacte,forme bizare – erau defapt inchipuirea atractiei dintre ei doi.

briza racoroasa ce venea dinspre ocean racorea nisipul ce era culcus pentru ei,racorea apa in care ei se scufundasera in abisul atractiei fatale,flutura frunzele copacilor de pe tarm,lasand sa se auda in surdina fosnete idilice,invaluindu’i pe cei doi intr’o aura de magie,intr’un suflu unic al fantasticului.

noaptea s’a asternut peste legamantul lor ca o pecete,ca un juramant tainic intre ei si natura ce ii desavarsea ca fiinte spirituale,erau singuri in pustiu,erau doar ei doi,si totusi,natura ii unea intr’o singura respiratie,intr’un singur suflu,o singura existenta.

dimineata,portretul unui naufragiu infatiseaza o umbra a celor doua trupuri,insa ascunde fara pic de urma,fiinta ce luase nastere prin dematerializare,ce luase nastere prin vis,prin minune,fantomatic,in secretul noptii,in taina oceanului singuratic.

– umbre ascunse pe veci de natura,suflete vesnic evaporate in eter –


♦Jurnalul unei dezamagiri

obisnuiam sa imi petrec fiecare clipa a existentei in acel salas bine ascuns de ochii lumii,bine protejat de suflul de negativism al indivizilor ce inca isi mai tarau pasii slabiti pe aleea vietii.

obisnuiam sa imi astup urechile cu acordurile suave ale noptilor de vioara,obisnuiam sa imi incant simturile cu mirosuri calde de esente ale viselor trecute,ale iluziilor neconturate.

obisnuiam sa trec neobservata pe langa zidurile aglomerate de priviri necrutatoare,obisnuiam sa ma las purtata de fiecare frunza ce pica dintr’un copac la adierea vantului,obisnuiam sa ma simt un fulg.

(5 octombrie)

avea sa fie o pagina din multe alte fragmente fara continuare din jurnalul primei sale iubiri. avea sa se scrie cu mult dupa ce aceasta avea sa se fi terminat. avea sa scrie,avea sa construiasca,litera cu litera,fraza cu fraza,povestea primei sale suferinte,primei sale dezamagiri,si totodata,ultimei sale greseli.

nici macar nu stia daca isi dorea cu adevarat sa scrie acel jurnal,nu stia daca va reusi sa isi duca aceasta provocare la bun sfarsit. pentru ea,aceasta insemna sa accepte cu usurinta tot ceea ce ii rapise respectul de sine,tot ceea ce ii daduse sperante, ca mai apoi sa i se jefuiasca sufletul,sa i se goleasca inima de orice sentiment ce ar mai fi putut sa o elibereze din acea stransoare a neputintei.

acum,ca totul s’a terminat, plang, inghit, si imi ascund amarul in inima’mi plina de orgoliu,in sufletu’mi secatuit de puteri. stiam ca am procedat bine,dar oare gandul meu va fi de acord cu mine? oare imi va da pace acest fior ce ma chinuie de atatea nopti?

imi doresc sa opresc timpul in loc,sau dimpotriva,sa il derulez pana la momentul in care voi fi trecut cu bine si de aceasta incercare. nu pot sa spun ca nu ma doare,nu pot sa imi ascund chipul si acum imbujorat de lacrimi si de frig. parca si iarna asta grea e in ton cu sentimentele mele. asa ma simt si eu.

rece…

secatuita…

ma plimb dintr’un loc in altul fara sa am stare…

fiecare melodie imi rasuceste un fier incins in rana ce el a deschis’o,atunci cand a decis sa isi schimbe umbra de bunatate ce o mai avea in rautatea’i caracteristica fiecarei muscaturi veninoase,scorpionice.

in sfarsit s’a terminat. in sfarsit am evadat din stransoarea ce ma tinea prizoniera de atata timp in colivia de aur ce el avusese grija sa mi’o construiasca,colivie din care nu as fi putut iesi,fara ajutorul unui inger.

acum,nu pot decat sa fiu recunoscatoare,nu pot decat sa privesc inainte si sa sterg cu buretele toate acele zile in care durerea imi intuneca simturile si tristetea imi umbrea existenta.

sunt in sfarsit libera,in sfarsit sunt stapana propriei mele iubiri,propriului meu sine…

(21 noiembrie)

desi nu era sfarsitul,scrisese aceasta ultima parte ca finalul a ce fusese prima ei iubire,prima ei dezmagire. lacrimile ii stersesera scrisul,dar nu ii stersesera si literele incriptate in inima’i acum inghetata.

aveau sa urmeze pagini intregi pe care isi lasase amprenta suferintei,aveau sa fie lungi istorisiri,la lumina lumanarii,in nopti reci din plina vara,aveau sa fie dorinte irosite si planuri neimplinite.

avea sa fie jurnalul primei sale iubiri…


Gonind spre liniste

racoarea diminetii o imbia intr’un miros proaspat de cafea,in caldura camerei sale puternic luminata de razele astrilor crepusculari,o trezea din somnul adanc al celei mai grele nopti.

nici fotografiile nu mai aveau sunet,nici muzica nu mai avea versuri,iar obiectele din jurul ei pareau ca isi pierd,treptat,forma atat de clara,devenind pure umbre in campul sau vizual.

inca avea impresia ca se afla in vis,ca dimineata nu a venit,ca totusi va mai putea fura cateva ore de somn din existenta’i zbuciumata. se simtea obosita,se simtea slabita,si’ar fi dorit doar sa poata spune stop,sa poata opri timpul in loc,pentru a ajunge la acel ceva,la odihna ce si’o dorea inca de la inceput,la acea liniste ce doar somnul mai putea sa i’o ofere.

dar,trista,se resemneaza in coltul intunecat al odaii sale,se aseaza la pupitrul ce ii caracteriza starea de spirit al fiecarui moment,lucrurile sale capatand o tenta dramatica,dand un aer de odaie ravasita si totusi plina de viata,insa parasita de un suflet.

studiul asupra ceea ce facuse pana acum incepuse de mult timp, greselile voluntare pe care le facuse,cat si momentele frumoase prin care trecuse. nu isi dorea un suflet,isi dorea sa poata fi ea cu toti cei din jur,sa isi poata rezolva acele enigme ce o blocau in interiorul sau,sa poata zambi,sa poata afisa un suras verosimil,sa nu mai fie nevoita sa poarte pe umeri un zambet atat de fals,ce ii crispa fiecare trasatura a chipului de mult insangerat de lacrimi.

stia ca acele vremuri nu aveau sa mai revina,si totusi nu erau acelea pricina durerii ei. se intamplau atat de multe incat ii venea greu sa asimileze trairi ce nu le mai cunoscuse vreodata. existenta ei se limita la acel loc in care obisnuia sa isi petreaca tot timpul,se limita la acele scurte iesiri alaturi de persoane dragi,si totusi,nici acelea nu ii puteau readuce zambetul. il pierduse inca din copilarie.

linistea ei,cea pe care si’o dorise dintotdeauna avea,cat de curand,sa soseasca. calatoria sa spre necunoscut,dorinta sa de a parasi tot ce adunase,tot ce suferise,toate amintirile ei,aveau sa constituie ultima ei calatorie,ultima ei suflare,ultima ei privire in urma.

acum s’a sfarsit…


♦Teama

ceata densa a sufletului sau incepea usor usor sa se ridice undeva deasupra norilor,incepea sa se evapore odata cu venirea florilor in sufletul sau. dar totusi,acea urma neagra inca persista in inima ei,inca atragea durere si lacrimi.

spusese stop cu lacrimi in priviri,vocea lui ii sfasia pur si simplu sufletul,dar amandoi stiau ca povestea lor,mai devreme sau mai tarziu,avea sa se sfarseasca. a trebuit sa vina acea noapte blestemata,cand nevoia de a fi unul langa altul era vitala,iar ea l’a sunat. si ceea ce trebuia sa fie o discutie in doi,a ajuns sa fie o discutie ce ii distrugea pe amandoi,aveau sa se spuna cuvinte dure,aveau sa se verse cristale amare,aveau sa fie doi,si poate niciodata sa nu mai fie unul.

***********************************************************

si totusi, daca iubim,de ce ne refuzam fericirea? de ce,atunci cand o gasim, frica din suflet ne face sa luam decizii pripite,ne face sa spunem stop atunci cand nu este cazul?

este greu sa nu mai ai surasul sau senin,sa nu mai existe plimbarile prin parc sub cerul argintiu,si sa iti aduci aminte sarutul din mijlocul ploii. sa realizezi ca undeva,candva,erati doar voi doi,iar acum totul a palit in umbra unui trecut innegurat.

dar…regretul cel de pe urma,de multe ori nu isi mai are rostul.de cele mai multe ori,acel „nu” nu face decat sa rupa legatura,sa afle veriga slaba,sa arda in flacari mistuitoare sufletul celor doi.

si totusi viata merge mai departe. au fost momente placute,au fost vise in doi,au fost un singur suflet,si amandoi stiu ca ce a fost nu va fi niciodata uitat,pentru ca,da,a fost iubire.

***********************************************************

in camera goala,un rasarit de soare pal ii deschide ochii inlacrimati,o atrage spre lumea de afara,o scoate din barlogul ei spre lumina. dar ea refuza. refuza sa iasa,refuza sa uite,refuza sa mai gandeasca,sa mai iubeasca. nici tigarea,acum aprinsa,nu ii mai ajuta cu nimic. simtea ca arde la fel ca obiectul incandescent ce statea drept in degetele ei subtiratice. parfumul de cafea,ce ii amintea mereu de el,si placerea de a o savura impreuna,acum se stinsese si ea. simtea ca a avut totul si l’a pierdut dintr’o prostie. poate asa si este,dar oricum,pentru ea,e deja prea tarziu sa mai poata repara ceva. si’a dat toate sentimentele pentru nebunia ratiunii,pentru simplul fapt ca judecata ei nu se baza pe simturi,ci pe ratiune.

pentru ca niciodata nu va gasi pe cineva care sa fie perfect,iar atunci cand il va gasi,din nou ii va da cu piciorul,pentru ca se va speria de fericirea pe care o va gasi alaturi de el.

pentru toate cele ce au fost,pentru sufletul ce si’l daruise,pentru sprijinul oferit,nu va uita niciodata binele ce i’l facuse,chiar daca a ales sa plece.

un „adio” a fost ultimul lor cuvant…