Nu suntem decat simpli actori pe scena vietii.

Posts tagged “Absenta

♦ Vei reusi ?! ♦

atunci cand nu stii sa decizi intre suflet si ratiune,e greu. cand vrei sa faci un lucru si apoi multe iti impiedica reusita,e crunt. creierul o ia razna,mintea ti se incetoseaza,totul isi pierde claritatea,vezi rosu in fata ochilor,si… rezultatele sunt catastrofale.

toate povestile frumoase incep cu ” A fost odata … ” pana si intamplarile reale preiau ceva din acest SF nebun,ireal. lucruri se intampla,istorisiri decurg,apar zambete,apar sentimente,fericire,multumire,iubire… ah,ce frumos…

parca iti invie sufletul la viata. parca te simti the one and only. fluturasii isi fac loc agitati in stomacul tau,cunosti persoane,vorbesti,iti spui opinia,incerci,esuezi,te ridici,iar incerci si … MINUNE!! castigi! obtii ce ti-ai dorit cel mai mult de la viata. iti dai seama ca lucrurile intra pe fagasul normal,ca a rasarit si soarele pe strada ta,ca in sfarsit,iti primesti rasplata.

STOP!

nu e chiar cum crezi. fericirea nu tine decat 3 zile. asa zic batranii.

dar tu vrei sa demonstrezi ca va tine chiar mai mult de 300 de zile. si te chinui,iti faci ordine in ganduri,incerci sa faci alegerile potrivite,sa iti iasa totul dupa suflet,sa radiezi si sa iti tii aproape visele. si chiar reusesti. si te bucuri,pentru ca vezi ca va tine,te entuziasmezi pe cat de mult poti,atat de mult ca simti ca iti sare inima din piept. si parca incepi sa iti revii. parca esti tu din nou.

NU!

viata iar te da peste cap. si suferi,si iti curg lacrimi in cascade,si simti ca viata nu are rost,te demoralizezi,cazi,vrei sa fugi,sa pleci,sa te detasezi,si iti doresti din tot sufletul sa fi fost altfel,sa se fi intors roata pentru tine,nu impotriva ta.

UITE CA SE POATE!

iti mai da o sansa. mai dai o sansa. poate e ultima. dar vrei sa fie bine. vrei ca macar de data asta sa reusesti. lupti si iubesti,esti sincer si vorbesti,asculti,sfatuiesti,oferi un sprijin,pentru ca stii cat de frumos va fi. de data asta,iti faci cele mai mari sperante,vrei sa iti pui toate iluziile in acelasi cufar mic de lemn,aceleasi iluzii,sa fie alaturi de iluziile lui. vrei sa fie bine,iti impui,te schimbi,pentru ca si lucrurile s-au schimbat intre timp. sunteti alti oameni,mai maturi,suficient de inradacinati incat sa realizati ca nu mai sunteti copii. parca acum totul depinde de voi.

SI…

si ai vrea sa continue asa la nesfarsit. ai vrea sa fie o poveste de viata,o lectie,un drum ce va servi de exemplu de viata pentru restul.

depinde doar de tine,de voi…de toti..

ca aceeasi poveste inceputa cu ” A fost odata… ” sa se incheie cu „Si au fost fericiti…pana la adanci batraneti…

sa merite suferinta,chinul,iubirea,placerea,bucuria,sa aiba toate o recompensa.. sa nu se ajunga la ” A fost candva,acum s-a terminat...”

Anunțuri

♦ Inca un obstacol,inca o suferinta,inca o demoralizare. Ce sa mai fac?

ma aflu printre straini. am din ce in ce mai des simtamantul asta,ma simt din ce in ce mai singura,datorita lor. oare de ce?

pentru ca ei nu considera o placere sa vorbeasca cu mine si toti se rastesc si ma trateaza ca pe o persoana lipsita de importanta,sau doar o umbra?

dumnezeu stie. toti ma ignora. in fine,n’o sa stau eu sa plang ca unu sau altu se face ca ploua. nu o sa’mi distruga starea de spirit.

cu toate ca… nici nu mai stiu ce sa mai zic…dar stii? de cele mai multe ori,dupa ce trec prin cateva momente absolut superbe,imediat dupa au loc chestii care nu fac decat sa ma traga in jos. el nu stie decat sa ma certe,sa imi scoata ochii,sa ma faca sa ma simt un purice in fata lui,cum a facut atatia ani de zile,ea tace ca si cum ar avea un leucoplast la gura,ca si cum vocea i’ar fi muta,iar ei,aceia ce se numeau candva amici(nici macar prieteni nu mai pot spune ca am) nu fac decat sa se indeparteze…pe zi ce trece…

oare chiar e vina mea? oare chiar cer prea mult?
nu stiu…a trecut mult prea mult timp de cand am incetat sa mai traiesc asa cum vreau. chiar daca fac cam tot ce vreau. dar totusi…nu ma simt6 deloc multumita de mine…sanatatea imi joaca feste,durerile de cap nu ma mai lasa sa traiesc…cateodata mi’as dori doar sa cad intr’un somn adanc,iar cineva sa rezolve totul pentru mine.

dar din pacate nu e posibil. trebuie sa am puterea aia sa ma trezesc iar,cum am facut’o de atatea mii de ori,am nevoie de sprijin,dar tare mi’e ca din nou,va trebui sa ma ridic singura…

tu? ma vei ajuta? imi vei fi alaturi?


♦ Din nou…

in urma cu o luna incepea un nou capitol in viata mea. urma sa las trecutul in trecut,urma sa las deoparte tot sirul lung de suferinta,toate palmele pe care mi le daduse viata,toate jignirile pe care fusesem nevoita sa le suport,urma sa scap de ce ma urmarea de mult timp – de toata teama pe care o aveam de rau. alesesem sa plec cu ea,sa uitam impreuna si sa ne construim un viitor doar al nostru,doar noi doua si doar clipele noastre impreuna.

ei ne primisera,ne acceptasera si se bucurau pentru decizia noastra,pentru pasul asta. pentru ca in sfarsit avusesem taria sa incheiem orice socoteala cu trecutul,sa’l stergem cu buretele si sa incepem ceva nou,O VIATA NOUA!

a fost bine acolo. a fost superb. parea un vis,dar credeam cu toata taria ca este realitate…

eram libera sa imi vad de viata mea,eram libera sa fac aproape tot ce’mi doream. atunci ma sprijineau toti,erau toti de partea mea si totul era roz. imi revenisem,ma pusesem pe picioare,sanatatea mea isi reluase cursul normal,zambeam,radeam,ma simteam bine,linistita,multumita,satisfacuta,de ce nu? satisfacuta ca obtinusem tot ce imi dorisem vreodata. o relatie,o familie,sprijin,afectiune,sprijin.

si dintr’o data,usor usor,chiar daca a fost mult prea repede,s’a rupt. cateva telefoane si o intalnire,niste acte si cateva promisiuni au schimbat totul in mai putin de o zi.

am facut tot posibilul sa o intorc,am incercat din toate puterile mele de copil care vrea sa faca numai bine sa nu pierd ce reusisem atat de greu sa obtin. i’am ascultat pe ei,am cantarit ce mi se spunea dintr’o parte si din alta, am judecat si am pus in balanta. chiar si in sinea mea,stiam ca trebuie sa fac pe dracu in 4 sa o tin acolo,sa nu o las sa plece de unde venise…

si am facut…am luptat cu mori de vant,am stricat o relatie frumoasa de sange,doar din iubire si din dorinta de a fi bine. am incercat sa o conving ca nu e chiar atat de drept expusa. ca sa fiu si mai mult chinuita si haituita ca un caine,am fost gonita. am fost asemuita cu acea persoana,mi s’a spus ca nu sunt crezuta,mi s’a aratat ca nu am fost ascultata,nu mai spun ca mi’as fi dorit macar atunci sa fiu inteleasa. nu,astea nu s’au intamplat. nici pe departe.

dintr’o parte gonire,din alta parte incercarea de a ma cumpara. nu asa se rezolva ceva. am spus ca daca ei au decis ca e mai bine ca noi sa plecam,inseamna ca poate dumnezeu imi da inca o lectie. nu imi convine si nu imi va conveni niciodata,pentru ca eu sunt genul ala care iarta pe moment poate,dar nu va uita niciodata ce i s’a intamplat. si bun,si rau.

doar El imi mai e aproape,doar El stie cat am suferit,cat am tras,cat am incercat. ma acuza toti,rand pe rand,ca nu am fost suficient de convingatoare sau ca am gresit cand am facut ce am facut. nu,nici nu am gresit,nici nu m’am dat pe dupa deget. am spus ca nu imi convine,am dat argumente,poate spuse mai frumos sau poate mai urat. am facut totul ca sa nu fiu nevoita sa ma intorc aici,asta a fost motivul…

dar chiar si asa,chiar si cand am facut tot posibilul,si ei stiu asta in subconstientul lor,toti stiu asta,continua sa ma acuze. de ce? pentru ca sunt singura care mai sufera,sunt singura care se mai framanta si nu poate dormi din cauza grijilor,din cauza frustrarilor. da,sunt aici acum,dar nu inseamna ca mi’am schimbat modul de a gandi. da,sunt aici,dar asta nu inseamna ca as vrea sa renunt la ce mai am. nu,nu voi renunta la singurul lucru care mi’a ramas. singurul lucru care m’a ajutat sa meg mai departe pana acum si vreau sa ma ajute si in continuare.

nu insist degeaba. nu lupt atat de mult orbeste. lupt pentru ceva. pentru ceva in care cred cu toata taria mea. nu pentru ca e datoria mea,ci pentru ca asta simt si pentru ca vreau sa demonstrez ca pot face in asa fel incat macar noua sa ne fie bine. teama nu isi are locul atunci cand iubesti nebuneste asa cum o fac eu,asa cum o face el. vreau sa demonstrez ca ma tin de promisiunile pe care le’am facut,doar ca am nevoie de macar putina intelegere. a se pune in locul meu e extrem de greu,si stiu asta. dar o gandire rece va scoate la iveala faptul ca daca o relatie se desfasoara cu stiinta,daca asta e situatia,va fi mai bine.

in momentul asta e singurul lucru care ma mai indeamna sa am o rugaminte,sa explic ceva,sa fiu inteleasa si sa nu fiu acuzata ca am picat pe o panta gresita. pentru ca asta e inca un obstacol pe care ca un suflet,trebuie sa incercam sa’l trecem. vreau sa fac tot posibilul sa mai salvez ce a mai ramas. sa nu distrug si eu ceea ce deja au distrus altii.

nu pot ascunde ce simt acum,si pentru ca nu am cui spune totul de’a fir a par,asa cum este – unora nu ma pot descarca,pe altii nu ii intereseaza problemele mele,cativa dintre ei ma acuza si acum,iar ceilalti nici macar nu vor sa ma asculte,sa’mi vorbeasc – stau si vorbesc singura cu un monitor,scriu ceva ce poate nimeni nu o sa citeasca,pentru ca nu e nimeni care sa ma asculte si sa ma inteleaga si sa ma ajute.

am ramas singura si nu mai sunt la fel. nu ma atinge cu nimic faptul ca ei ma privesc si ii doare ca nu stiu ce mi se intampla,ca nu stiu ce am eu pe suflet,dar nici nu le voi spune. le va lua mult sa descopere. ce ma doare este ca mai sunt cativa care au crezut in mine,si’au pus toate sperantele in mine,iar eu nereusind,sunt acum tinta unor razbunari,unor cuvinte foarte dure,unei legaturi ce fara ajutor se va rupe.

vreau macar aici sa nu fiu acuzata ca n’am incercat totul,ca nu am dat dovada de bunavointa,ca am ascuns. vreau sa fie totul clar,pentru ca doar asa vom avea noi liniste. pentru ca doar asa nu ne vom mai ascunde si vom putea sa ne bucuram in continuare de noi,de tot ce am strans in catva timp…

o fac pentru ca vreau sa stau linistita,pentru ca destul teama mea l’a afectat si pe el. destul acel „trebuie” ne amara sufletele cand sarutul de despartire era defapt suspin. destul acel „nu pot,nu ma lasa” era refuzul de fiecare data. nu vreau sa mai existe asa ceva,nu vreau sa mai am piedici,nu vreau sa mai fiu pusa in situatia de pana acum pentru ca si pe el il afecteaza,si poate mai mult decat realizez eu. stiu ca se teme,stiu ca nu crede,pentru ca nici eu nu sunt suta la suta convinsa,dar vreau sa imi arat ca am incercat totul,ca am facut tot posibilul.

daca nici atunci nu va fi asa,daca chiar si atunci voi avea vreo piedica,voi pleca. voi pleca singura,voi uita de tot si ma voi transforma intr’un monstru. inca nu sunt,pentru ca inima mea e prea incalzita de afectiune,si nu pot. ma tine cineva strans si ma tin promisiunile pe care vreau sa le respect acum,mai mult ca niciodata.

sprijinul si cuvantul sunt singurele lucruri de care am nevoie si fara de care nu pot continua…


♦Acel cineva special

a mai trecut o zi…

s’au mai dus inca o mie de clipe in care pur si simplu gandurile mi’au luat’o razna…

nu credeam ca voi trai clipa in care sa aflu de moartea cuiva pe care nici macar nu il cunosc,sa vad persoane din jurul meu plangand cu lacrimi de foc… e drept,as fi un monstru fara sentimente sa nu ii inteleg pe aceia ce isi pierd odraslele pe care candva le tineau in brate si le priveau cum fiecare bataie a inimii se propaga pana in adancul sufletelor de parinti…

dar nici asta nu e motivul pentru care scriu. nu este nici macar de departe inceputul ce mi’l doream pentru aceasta… s’o numesc „confesiune”…

ma incearca tot soiul de sentimente,simt ca de fiecare data piedici se interpun intre mine si universul pe care mi’l doresc… nu imi doresc luna si stelele de pe cer,nici macar o farama de praf de stele… ce vreau eu cred ca orice om cu capul pe umeri si’ar dori. liniste,prieteni de incredere,calm in cadrul caminului s.a.m.d.

astazi eram ca un strop de ploaie,asemenea picaturilor cazute cu cateva ore in urma pe asfaltul incins. simteam cum tot ce ma inconjura ma infierbanta,ma agita ca si cum ar fi fost prima stare de acest gen si nu as fi avut puterea sa ma lupt cu ea.

am renuntat de mult sa mai lupt contra morilor de vant,am renuntat sa mai par altceva decat ce sunt,am renuntat sa mai port o masca in fata celor care mi’au demonstrat ca imi pot fi prieteni. cei ce mi’au multumit cand le’am dat un sfat,cand le’am atins mana cu caldura si le’am spus ca avea sa se termine cu bine. nu voi uita niciodata zambetul si imbratisarea aceea calda,venite dinauntrul sufletului ; niciodata vorbele bune care mi s’au spus nu le voi arunca pe certuri de moment.

e adevarat,adesea,defapt de fiecare data,un cuvant spus la nervi strica o relatie de ani lungi. nu ma refer neaparat la iubire,ci pur si simplu la o prietenie ( indiferent de grad de rudenie,indiferent de varsta,de sex ).

mi’am facut din a scrie o metoda de refulare,mi’am ales sa imi raspund singura la intrebari,atunci cand simt ca innebunesc,ca am clipe cand am senzatia ca in orice moment as putea claca.

dar uite ca mai apar si suflete asemanatoare mie,mai apar si astfel de persoane care sunt acolo pentru a iti spune o vorba buna,si nu neaparat pentru a’ti da un sfat,ci pentru a iti intinde mana si a’ti spune cu blandete in glas ca va fi bine. persoane care fac pentru mine acelasi lucru pe care si eu,la randu’mi,l’am facut pentru ei.

sunt gesturi ce vin din partea persoanelor care in urma cu ceva timp,nici macar nu faceau obiectul atentiei mele,iar acum nu as putea sa stiu ca nu ii mai am alaturi.

si revin la vechile’mi ganduri,revin la ce imi spuneam adesea si realizez ca atunci cand cineva iti zambeste din suflet si are incredere in tine,cu siguranta si tu il poti trata cu aceeasi moneda. va puteti pune pe tava sufletul unul in fata celuilalt si niciodata nu va exista teama de tradare.

desi acum imi lipseste total acea stare de euforie,sunt sigura ca atunci cand ii voi simti iarasi caldura,cand ii voi prinde mana intr’a mea si va fi acolo pentru mine zambetul natural imi va reveni pe buze,iar sufletul imi va radia.

pentru ca asta face un prieten adevarat. te accepta cu bunele si relele tale,te intelege,dar cel mai important,te asculta si te face sa te simti bine in prezenta sa.


Vis

al 1000’lea gand,a 1000’a primavara,al 1001’lea vis,a 1000’a traire…

somnul meu nu a fost unul usor,nu a fost nici pe departe odihnitor… a fost un somn din care incercam sa ma ridic cu toata forta pe care o mai aveam,dar el nu ma lasa.

era vechea mea locuinta. eram bantuita de umbrele trecutului,eram urmarita de consecintele a tot ce facusem pana atunci. priveam in ochii mei din alte unghiuri,imi vedeam chipul ca si cum m’as fi uitat in oglinda,dar nu ma recunosteam.

demonul imi statea in spate,colegul imi statea in lateral iar stapanul in fata.ma simteam sufocata din toate partile.

dar am reusit sa scap. am reusit sa’i cuprind gatul fin si am reusit sa ma agat cu ultimele sperante bratul lui de o caldura atat de prefacuta. ma feream sa nu fiu vazuta,ma temeam sa nu fiu descoperita. chiar si in vis,stiam ca asta va fi finalul. stiam ca daca se intampla,o voi lua de la capat. si nu imi doream.

imi doream sa pastrez ultimul parfum,imi doream sa pastrez ultima atingere a buzelor,ultima privire si ultima imbratisare a celui ce il consideram prieten.

stiam ca era doar un vis,dar cate trairi a trezit in mine… de cate mi’am adus aminte. de momente petrecute impreuna,putine,dar speciale,momente in care razele soarelui ne patrundeau in ochi si ne certam ca ne e cald. au fost zile in care nu ne vedeam si ne topeam unul de dorul celuilalt. au fost certuri aprinse si impacari dulci.

si iata ca visul meu se incheie,iata ca raman in urma cu amintiri,dar nu trairi. ele s’au evaporat in noapte.

nu conta ca are 16,18 sau 20 de ani. nu conta ca era brunet,blond sau saten. nici macar numele lui nu conta. din toti,am facut unul singur,pe care sunt libera sa il modelez cum imi doresc. pentru ca este visul meu,si pentru ca macar acolo pot sa fiu cum vreau eu,fara sa fiu judecata.

L.E.: sunt dezamagita de felul in care privesc lucrurile,de felul in care el ia treaba asta. ( el in realitate,nu se compara cu el din visul meu )


Prins intre doua lumi

sa pici intr’un somn adanc… sa iei o pauza de la viata,sa te omori treptat,sa ai un moment de respiro. iti doresti atat de mult linistea si in in sfarsit,dupa o lupta infernala o ai. in sfarsit acea patura de agitatie se ridica deasupra ta,te prinde intr’un glob de cristal,unde nimeni si nimic nu te mai poate ataca. si stai asa,pici in letargie. dai drumul tuturor sentimentelor ce te’au incercat pana acum,iti creezi propriul tau univers,nu mai depui niciun efort sa iti mai amintesti ce s’a intamplat. pur si simplu le simti,pur si simplu iti vin in minte cum boarea de vant te racoreste seara cand iesi sa te plimbi.

timpul?

nici nu mai exista. l’ai lasat undeva pe o margine a prapastiei,te’ai abandonat unui taram al pierzaniei,si nici macar tu nu mai stii unde te indrepti.

desi stii ca traiesti,te simti ca si cum ai fi un suflet mort. nu’ti mai trebuie mancare,nu’ti mai trebuie apa,nu mai ai nici voce,nici auz. esti cazut intr’un abis,un tunel ce duce in jos,fara macar sa aiba un punct mort,sau macar o iesire. stii ca ti’ai dorit asta,si totusi nu crezi ca ai mai putea face ceva sa te poti trezi la realitate. oamenii din jurul tau iti spun ca ai o alura fantomatica,ca ai ajuns o umbra,dar tie pur si simplu nu iti pasa. esti multumit ca,cel putin o perioada,ai reusit sa fii singur.

dar iata ca vine si momentul ala greu. momentul cand intr’adevar ramai singur,si totul se intuneca in fata ochilor. momentul cand cei ce obisnuiau sa te caute acum nu o mai fac,momentul cand norul ala de puf dispare,si negura ii ia locul. sunt exact momentele alea cand ai vrea sa intorci lumea cu susul in jos,sa iti reconstruiesti viata pe o fundatie mai solida,momentul cand in sfarsit doresti sa te stabilesti,sa incetezi sa mai fii un nomad ce bantuie prin vai intunecate,cersind dupa dumnezeu stie ce.

si totusi…

totusi treaba asta nu se intampla. nu se intampla pentru ca esti singur. pentru ca ti’ai indepartat toti prietenii,te’ai inchis intr’o colivie si ai respins ajutorul celorlalti. ti’ai lasat lacrimi sa curga,ai refuzat batista ce iti putea lua durerea,ai refuzat sa iesi din acea stare care te’a distrus. acum deja e prea tarziu. va trebui sa astepti inca pe atat sa iti poti reveni? va trebui sa mai suferi inca pe atat ca sa te trezesti la realitate? sa iti dai seama ca poti trai,nu doar supravietui?

si totusi,iata’ma in fata calculatorului,intr’o zi ploioasa,spunandu’ti tie ce sa faci,povestindu’ti viata pe de’a’ntregul,dandu’ti sfaturi,fara sa uit ca defapt,atunci cand te descriu pe tine,practic,imi pun spiritul pe tava in fata ta,imi dau mie sfaturi. poate voi reusi candva sa le respect. poate nu. nu voi sti niciodata.

~ sufletul unui om este roman deschis. intotdeauna ii este greu sa il scrie,dar il poate povesti la nesfarsit ~


Valuri

carnetul meu,doldora de insemnari,a cazut pe jos. zace sub masa si’l va matura femeia de serviciu cand va veni plictisita in zori sa adune bucatele de hartie,bilete vechi de tramvai,cate o nota de plata mototolita si aruncata.

ce fraza nascocisem sa descriu luna? dar dragostea? ce nume dadusem mortii? nu mai stiu. nu mai am nevoie decat de un limbaj pueril,ca limbajul folosit de indragostiti,nu mai am nevoie decat de cuvinte monosilabice,ca ale copilului cand intra in camera si o gaseste pe mama lui cu lucrul in mana si aduna de pe jos un firicel de lana viu colorata,sau o pana sau o bucata de creton.

am nevoie de un strigat,de un urlet. cand zac la margine de drum si furtuna alearga peste campia pustie si pe deasupra mea,nu am nevoie de cuvinte. nu am nevoie de nimic bine randuit,care sa cada cu toate cele patru picioare pe pamant. nu am nevoie de rezonantele si de ecourile incantatoare care izbugnesc si se propaga prin toate fibrele piepului,dand nastere unei melodii patimase,unor fraze mincinoase. am terminat cu frazele.

de cate ori e mai buna tacerea?

o ceasca de cafea pe masa.

si sa stau singura ca pescarusul stingher care’si scutura aripile,poposind pe un stalp. as vrea sa stau pe veci asa,inconjurata numai de obiecte,iar eu sa fiu eu insami.

nu veniti sa ma tulburati cu aluziile voastre ca a sosit vremea sa inchideti,sa plecati. v’as da de bunavoie toata averea mea,ca sa nu ma mai tulburati,ci sa ma lasati sa stau aici,singura si tacuta.

am din nou in fata ochilor privelistea obisnuita a strazii.

si din mine se inalta valuri …


♠Strainul

stii…e inca una din acele zile in care totul parea perfect si o mica scanteie ajunge sa strice totul…

te’ai uitat la mine cu ochii tai albastri-verzui,m’ai intrebat de ce te priveam astfel…cum puteam sa te privesc altfel decat fiinta pe care o reprezentai? sange din sangele meu? ti’am raspuns cu vocea’mi tremuranda ca pur si simplu ma uitam la tine. asa era. dar ochii tai mult prea reci mi’au strapuns inca odata inima. mi’au strapuns’o pentru a nu stiu cata oara. ma doare… nici macar nu stii cat… nici macar nu stii ca acum, ascunsa in camera mea,te privesc de la geam,iti urmaresc fiecare pas greoi,fiecare umbra ce o asemuiesc cu miscarea ta,vantul ce usor iti fura scrumul de tigare,fumul ce usor se iveste din buzele tale ce seamana atat de mult cu ale mele…

cum poti fi astfel? cum poti sa nu imi arati ca ma iubesti? macar un pic? chiar nu merit? chiar atat de mult am gresit,incat sa nu am din partea ta decat priviri pline de manie si tipete ce se afunda mai mult si mai mult, cu fiecare secunda ce o petrec langa tine, in sufletul meu?

nu iti cer luna de pe cer… nici macar iubirea suprema ce mi’o poti oferi… stiu ca o poti face,stiu ca o faci(poate),dar eu cum vad asta? cum imi dau seama ca acolo,dincolo de scutul asta de otel ce nu obosesti niciodata sa’l porti,se afla un suflet bun?

m’am saturat sa te privesc noaptea cum dormi si sa plang langa patul tau ca nu iti pot oferi sarutul de „noapte buna”, m’am saturat sa privesc ca o minune fiecare ceas in care tu iti alegi sa pleci,lasandu’ma in urma,nespunandu’mi nici macar un cuvant,lasandu’ma ingrijorata,in intunericul acestei case pe care tu o numesti camin,iar eu o vad ca pe un chin…

cand ti’am cerut iertare eram cea mai fericita,reusisem sa’ti patrund acolo,sa patrund in ochii tai inlacrimati. m’ai luat in brate… ma simteam din nou copil,dar tu… tu ai ales sa ma tii la distanta,ai ales sa ma privezi de micile bucurii de zi cu zi,ai ales sa ma privezi de ce aveam eu nevoie de la tine. si nu erau bani,nu erau bunuri materiale… era pur si simplu iubirea ta…

ce nevoie am de toti prietenii de langa mine,ce nevoie am de ingeri pazitori,daca tu,cu fiecare gest nu faci decat sa maresti zidul ce acum multa vreme s’a asezat intre noi?

uneori,cred cu toata forta ca nu suntem decat doi straini ce traiesc sub acelasi acoperis…


*Imbold

♦ Ca un om sa iubeasca pe altul e probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost incredintata, sarcina suprema, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu…. Iubirea e un imbold pentru fiecare sa se desavarseasca, sa devina cineva, sa devina o lume el insusi de dragul cuiva.

– Rainer Maria Rilke


Absenta

o frunza aramie se lasa usor in bataia vantului,asezandu’se calm pe covorul proaspat de toamna.copacii,acum aproape dezgoliti,isi intind ramurile falnice peste cer,se agata de fiecare obiect ce’l gasesc in jur,imprejmuind acel loc ca o sfera de ristal caramiziu.

parcul este plin de viata.pe lacul inca neinghetat plutesc lebede gratioase,ating nuferii sidefii cu ciocul lor maiestuos.cararile poleite conduc tinerele perechi de indragostiti in locurile numai de ei stiute,tufisurile inca verzi fiindu’le martori ale idilei lor secrete.

mergand pe una din aceste carari,tanara ajunge pe bancuta ei,bancuta asezata undeva in spatele lacului,bancuta ruginie ce ii era confident dintotdeauna.lacrimi de sange ii brazdeaza chipul alb,ofteaza intruna,iar din cand in cand,un strigat de durere sfasietoare iese din pieptul ei firav.

isi ridica tot timpul privirea din pamant,uitandu’se in toate partile,parca ar vrea sa vada daca persoana asteptata intarzie sa apara. dar ea nu astepta pe nimeni. nu mai avea pe cine. nu mai exista nicio persoana in care sa poata avea incredere,asa cum avea odata. doar daca ar putea sa schimbe viiorul… dar nu poate.

telefonul suna grabit,era singura data in atatea zile cand in sfarsit cineva se gandea la ea:

– „ce faci?nu am mai vorbit de mult.vreau neaparat sa te vad.”

– „sunt…(lacrimile ei deja o impiedicau sa mai spuna ceva)…sunt acolo…”

dupa o pauza de cateva minute,el apare,si o vede prabusita in bancuta ce acum ii devenise dusman. o ia in brate,iar lacrimile ei incep sa alunece in ce in ce mai greoi pe obrazul brazdat de vreme si de suferinta. in sfarsit,gasise pe cineva sa ii fie alaturi,in sfarsit gasise confidentul ce’l credea pierdut,in sfarsit simtea ca se poate descarca,in sfarsit nu mai era obligata sa priveasca cu durere fiecare cuplu ce trecea pe langa ea,in sfarsit a gasit in cel mai bun prieten,sufletul ei.

…pentru ca deseori,iubirea iti apare in cel ce nici nu banuiai ca va fi al tau…