Nu suntem decat simpli actori pe scena vietii.

Posts tagged “ascundere

♦Atat de neadevarat♦

cu fiecare cuvant si cu fiecare zambet…cu fiecare lacrima si fiecare minciuna,cu fiecare zi si fiecare noapte mi’ai schimbat lumea in atat de multe sensuri… nu stiu ce a fost inainte,am uitat complet totul…

mi’ai furat,rand pe rand,fiecare amintire in timp ce iti faceai simtita prezenta…doar tu esti de vina.

nu vreau sa stiu ca am pierdut totul,nu vreau sa stiu ca am vandut realitatea pe un vis.

trezeste’ma si nu imi ascunde nimic. ar trebui sa stii ca incerc sa imi deschid ochii,si tot ce stiu esti tu,iar ceea ce stiam era atat de neadevarat…

Anunțuri

Vis

al 1000’lea gand,a 1000’a primavara,al 1001’lea vis,a 1000’a traire…

somnul meu nu a fost unul usor,nu a fost nici pe departe odihnitor… a fost un somn din care incercam sa ma ridic cu toata forta pe care o mai aveam,dar el nu ma lasa.

era vechea mea locuinta. eram bantuita de umbrele trecutului,eram urmarita de consecintele a tot ce facusem pana atunci. priveam in ochii mei din alte unghiuri,imi vedeam chipul ca si cum m’as fi uitat in oglinda,dar nu ma recunosteam.

demonul imi statea in spate,colegul imi statea in lateral iar stapanul in fata.ma simteam sufocata din toate partile.

dar am reusit sa scap. am reusit sa’i cuprind gatul fin si am reusit sa ma agat cu ultimele sperante bratul lui de o caldura atat de prefacuta. ma feream sa nu fiu vazuta,ma temeam sa nu fiu descoperita. chiar si in vis,stiam ca asta va fi finalul. stiam ca daca se intampla,o voi lua de la capat. si nu imi doream.

imi doream sa pastrez ultimul parfum,imi doream sa pastrez ultima atingere a buzelor,ultima privire si ultima imbratisare a celui ce il consideram prieten.

stiam ca era doar un vis,dar cate trairi a trezit in mine… de cate mi’am adus aminte. de momente petrecute impreuna,putine,dar speciale,momente in care razele soarelui ne patrundeau in ochi si ne certam ca ne e cald. au fost zile in care nu ne vedeam si ne topeam unul de dorul celuilalt. au fost certuri aprinse si impacari dulci.

si iata ca visul meu se incheie,iata ca raman in urma cu amintiri,dar nu trairi. ele s’au evaporat in noapte.

nu conta ca are 16,18 sau 20 de ani. nu conta ca era brunet,blond sau saten. nici macar numele lui nu conta. din toti,am facut unul singur,pe care sunt libera sa il modelez cum imi doresc. pentru ca este visul meu,si pentru ca macar acolo pot sa fiu cum vreau eu,fara sa fiu judecata.

L.E.: sunt dezamagita de felul in care privesc lucrurile,de felul in care el ia treaba asta. ( el in realitate,nu se compara cu el din visul meu )


♠Strainul

stii…e inca una din acele zile in care totul parea perfect si o mica scanteie ajunge sa strice totul…

te’ai uitat la mine cu ochii tai albastri-verzui,m’ai intrebat de ce te priveam astfel…cum puteam sa te privesc altfel decat fiinta pe care o reprezentai? sange din sangele meu? ti’am raspuns cu vocea’mi tremuranda ca pur si simplu ma uitam la tine. asa era. dar ochii tai mult prea reci mi’au strapuns inca odata inima. mi’au strapuns’o pentru a nu stiu cata oara. ma doare… nici macar nu stii cat… nici macar nu stii ca acum, ascunsa in camera mea,te privesc de la geam,iti urmaresc fiecare pas greoi,fiecare umbra ce o asemuiesc cu miscarea ta,vantul ce usor iti fura scrumul de tigare,fumul ce usor se iveste din buzele tale ce seamana atat de mult cu ale mele…

cum poti fi astfel? cum poti sa nu imi arati ca ma iubesti? macar un pic? chiar nu merit? chiar atat de mult am gresit,incat sa nu am din partea ta decat priviri pline de manie si tipete ce se afunda mai mult si mai mult, cu fiecare secunda ce o petrec langa tine, in sufletul meu?

nu iti cer luna de pe cer… nici macar iubirea suprema ce mi’o poti oferi… stiu ca o poti face,stiu ca o faci(poate),dar eu cum vad asta? cum imi dau seama ca acolo,dincolo de scutul asta de otel ce nu obosesti niciodata sa’l porti,se afla un suflet bun?

m’am saturat sa te privesc noaptea cum dormi si sa plang langa patul tau ca nu iti pot oferi sarutul de „noapte buna”, m’am saturat sa privesc ca o minune fiecare ceas in care tu iti alegi sa pleci,lasandu’ma in urma,nespunandu’mi nici macar un cuvant,lasandu’ma ingrijorata,in intunericul acestei case pe care tu o numesti camin,iar eu o vad ca pe un chin…

cand ti’am cerut iertare eram cea mai fericita,reusisem sa’ti patrund acolo,sa patrund in ochii tai inlacrimati. m’ai luat in brate… ma simteam din nou copil,dar tu… tu ai ales sa ma tii la distanta,ai ales sa ma privezi de micile bucurii de zi cu zi,ai ales sa ma privezi de ce aveam eu nevoie de la tine. si nu erau bani,nu erau bunuri materiale… era pur si simplu iubirea ta…

ce nevoie am de toti prietenii de langa mine,ce nevoie am de ingeri pazitori,daca tu,cu fiecare gest nu faci decat sa maresti zidul ce acum multa vreme s’a asezat intre noi?

uneori,cred cu toata forta ca nu suntem decat doi straini ce traiesc sub acelasi acoperis…


♦Jurnalul unei dezamagiri

obisnuiam sa imi petrec fiecare clipa a existentei in acel salas bine ascuns de ochii lumii,bine protejat de suflul de negativism al indivizilor ce inca isi mai tarau pasii slabiti pe aleea vietii.

obisnuiam sa imi astup urechile cu acordurile suave ale noptilor de vioara,obisnuiam sa imi incant simturile cu mirosuri calde de esente ale viselor trecute,ale iluziilor neconturate.

obisnuiam sa trec neobservata pe langa zidurile aglomerate de priviri necrutatoare,obisnuiam sa ma las purtata de fiecare frunza ce pica dintr’un copac la adierea vantului,obisnuiam sa ma simt un fulg.

(5 octombrie)

avea sa fie o pagina din multe alte fragmente fara continuare din jurnalul primei sale iubiri. avea sa se scrie cu mult dupa ce aceasta avea sa se fi terminat. avea sa scrie,avea sa construiasca,litera cu litera,fraza cu fraza,povestea primei sale suferinte,primei sale dezamagiri,si totodata,ultimei sale greseli.

nici macar nu stia daca isi dorea cu adevarat sa scrie acel jurnal,nu stia daca va reusi sa isi duca aceasta provocare la bun sfarsit. pentru ea,aceasta insemna sa accepte cu usurinta tot ceea ce ii rapise respectul de sine,tot ceea ce ii daduse sperante, ca mai apoi sa i se jefuiasca sufletul,sa i se goleasca inima de orice sentiment ce ar mai fi putut sa o elibereze din acea stransoare a neputintei.

acum,ca totul s’a terminat, plang, inghit, si imi ascund amarul in inima’mi plina de orgoliu,in sufletu’mi secatuit de puteri. stiam ca am procedat bine,dar oare gandul meu va fi de acord cu mine? oare imi va da pace acest fior ce ma chinuie de atatea nopti?

imi doresc sa opresc timpul in loc,sau dimpotriva,sa il derulez pana la momentul in care voi fi trecut cu bine si de aceasta incercare. nu pot sa spun ca nu ma doare,nu pot sa imi ascund chipul si acum imbujorat de lacrimi si de frig. parca si iarna asta grea e in ton cu sentimentele mele. asa ma simt si eu.

rece…

secatuita…

ma plimb dintr’un loc in altul fara sa am stare…

fiecare melodie imi rasuceste un fier incins in rana ce el a deschis’o,atunci cand a decis sa isi schimbe umbra de bunatate ce o mai avea in rautatea’i caracteristica fiecarei muscaturi veninoase,scorpionice.

in sfarsit s’a terminat. in sfarsit am evadat din stransoarea ce ma tinea prizoniera de atata timp in colivia de aur ce el avusese grija sa mi’o construiasca,colivie din care nu as fi putut iesi,fara ajutorul unui inger.

acum,nu pot decat sa fiu recunoscatoare,nu pot decat sa privesc inainte si sa sterg cu buretele toate acele zile in care durerea imi intuneca simturile si tristetea imi umbrea existenta.

sunt in sfarsit libera,in sfarsit sunt stapana propriei mele iubiri,propriului meu sine…

(21 noiembrie)

desi nu era sfarsitul,scrisese aceasta ultima parte ca finalul a ce fusese prima ei iubire,prima ei dezmagire. lacrimile ii stersesera scrisul,dar nu ii stersesera si literele incriptate in inima’i acum inghetata.

aveau sa urmeze pagini intregi pe care isi lasase amprenta suferintei,aveau sa fie lungi istorisiri,la lumina lumanarii,in nopti reci din plina vara,aveau sa fie dorinte irosite si planuri neimplinite.

avea sa fie jurnalul primei sale iubiri…


Gonind spre liniste

racoarea diminetii o imbia intr’un miros proaspat de cafea,in caldura camerei sale puternic luminata de razele astrilor crepusculari,o trezea din somnul adanc al celei mai grele nopti.

nici fotografiile nu mai aveau sunet,nici muzica nu mai avea versuri,iar obiectele din jurul ei pareau ca isi pierd,treptat,forma atat de clara,devenind pure umbre in campul sau vizual.

inca avea impresia ca se afla in vis,ca dimineata nu a venit,ca totusi va mai putea fura cateva ore de somn din existenta’i zbuciumata. se simtea obosita,se simtea slabita,si’ar fi dorit doar sa poata spune stop,sa poata opri timpul in loc,pentru a ajunge la acel ceva,la odihna ce si’o dorea inca de la inceput,la acea liniste ce doar somnul mai putea sa i’o ofere.

dar,trista,se resemneaza in coltul intunecat al odaii sale,se aseaza la pupitrul ce ii caracteriza starea de spirit al fiecarui moment,lucrurile sale capatand o tenta dramatica,dand un aer de odaie ravasita si totusi plina de viata,insa parasita de un suflet.

studiul asupra ceea ce facuse pana acum incepuse de mult timp, greselile voluntare pe care le facuse,cat si momentele frumoase prin care trecuse. nu isi dorea un suflet,isi dorea sa poata fi ea cu toti cei din jur,sa isi poata rezolva acele enigme ce o blocau in interiorul sau,sa poata zambi,sa poata afisa un suras verosimil,sa nu mai fie nevoita sa poarte pe umeri un zambet atat de fals,ce ii crispa fiecare trasatura a chipului de mult insangerat de lacrimi.

stia ca acele vremuri nu aveau sa mai revina,si totusi nu erau acelea pricina durerii ei. se intamplau atat de multe incat ii venea greu sa asimileze trairi ce nu le mai cunoscuse vreodata. existenta ei se limita la acel loc in care obisnuia sa isi petreaca tot timpul,se limita la acele scurte iesiri alaturi de persoane dragi,si totusi,nici acelea nu ii puteau readuce zambetul. il pierduse inca din copilarie.

linistea ei,cea pe care si’o dorise dintotdeauna avea,cat de curand,sa soseasca. calatoria sa spre necunoscut,dorinta sa de a parasi tot ce adunase,tot ce suferise,toate amintirile ei,aveau sa constituie ultima ei calatorie,ultima ei suflare,ultima ei privire in urma.

acum s’a sfarsit…


De ce?

era o vreme in care imi doream ca tot negrul din viata mea sa dispara,ca tot ce suferisem pana atunci sa pot sa sterg din mintea si sufletul meu la fel de usor cum stergi o urma de creion de pe hartie.

nu’mi imaginam niciodata ca intamplari peste care au trecut ani,care au fost prafuite de alte experiente,care in timp s’au sters,s’au estompat,acum,la inceput e primavara,aveau sa revina mai dur decat atunci,aveau sa distruga si mai mult existenta’mi deja insangerata,aveau sa adune si mai multe lacrimi ascunse de ochii lumii,aveau sa stoarca si mai mult din pofta de viata,viata ce atarna doar de un fir de par,in sens figurat.

nu am de gand sa’mi pun capat suferintei in acel mod,nici prin gand nu’mi trece,dar e groaznic sa realizez ca imi fur singura tineretea,ca nu fac nimic sa’mi „revin”,asa cum multi spun,dar pur si simplu incerc.

din rasputeri incerc,dar efectiv,sunt cateva clipe de fericire,dupa care depresia revine si mai puternica,devine mult prea sfasietoare,mult prea seaca pentru fiinta care sunt,pentru ceea ce reprezint,si de ce nu,pentru ceea ce simt.

slabiciunea acum imi este cel mai puternic,cel mai aprig dusman. imi fura,putin cate putin,clipe ce stiu ca niciodata nu le voi redobandi,imi rapeste,bucatica cu bucatica,placerile de zi cu zi,ma face sa devin o statuie,pur si simplu.

de ce nu mai simt nimic? de ce nu pot sa ma bucur pentru binele altuia? de ce,nici macar pentru mine,nu pot sa ma bucur?

prefer sa ma retrag,prefer sa ma izolez de exterior,pentru ca el nu imi ofera nimic bun. nu ma lasa sa’mi intind aripile,nu ma lasa sa… sa fac ceva pentru sufletul meu. ma simt ca un obiect,ma simt folosita,si totodata,nu mi se recunosc merite pe care stiu clar ca le am. nu sunt egoista,desi ar trebui. nu ma simt mandra de mine,desi am toate motivele s’o fac. nu ma simt ca as fi,acum, in stare sa construiesc ceva,sa pun bazele unui proiect real,ma simt goala,ma simt fara idei,ma simt … lipsita de originalitate as zice.

nici nu stiu ce vreau,ce as putea cere,ce as putea primi. nici nu mai stiu cine sunt.

cu ultimele forte…

strig…

DE CE?!


Necunostinta este numele tau,umanitate!

de multe ori m-am gandit la ce s-a intamplat pana acum,si de fiecare data m-am ales cu inima sfasiata. pentru ca viata te plimba pe atatea usi,te duce intr-un labirint fara scapare,ca sa poti sa iei decizii si sa faci asa cum consideri ca e bine.

de ce?

de ce de fiecare data alegem sa dam timpul inapoi si nu ne multumim sa fim fericiti de decizia pe care am luat-o la un moment dat si sa ne asumam responsabilitatea pentru ce am facut?

suntem lasi,nu vrem sa recunoastem ca absolut tot ce se intampla se intampla din caza noastra. ok,si o sa ma intrebati : accidentul de saptamana trecuta a fost tot din cauza mea? datoriile si starile depresive,tot eu le produc,desi vreau doar sa scap de ele? si o sa va raspund. da,pentru ca toate ganduile noastre se reflecta spre unives,iar acesta spune doar : „dorinta ta,ordin pentru mine!” (Legea atractiei – click pentru download)

asa si este. cu cat ne chinuim mai mult sa scapam de ceea ce ne sufoca existenta,cu atat atragem mai mult in viata noastra acel lucru.

omenirea asta nu intelege. ne lasam condusi de gandurile noastre,mai bine zis,nu gandim! nu realizam cat rau putem face printr-un simplu gand negativ. dar poate asta e si ideea,poate ca vor mai trece inca zeci de ani pana cand ne vom da sema ca in cea mai mare parte totul depinde de noi.

de ce dam vina pe destin? pentru ca nu suntem in stare sa ne recunoastem propriile greseli,nu vrem sa admitem ca o fiinta net superioara animalelor ar putea face erori mult mai grave decat un simplu animal. intocmai pentru ca ratiunea ne deosebeste de aceste fiinte,de ce facem greseli mai mari decat ele? pentru ca ratiunea egoista ne face sa vrem din ce in ce mai mult si nu vrem sa acceptam ca asta nu duce decat la distrugere. si nu ma refer aici la distrugerea lumii ( asta face parte din ciclul existentei – ce se naste trebuie sa si moara ) ma refer la faptul ca nu ne distugem decat pe noi insine,si cu toate astea nimeni nu isi pune un semn de intrebare. nimeni nu accepta sa schimbe ceva.

bine,asta e doar o speranta de’a mea,e inca un vis neimplinit al meu,dar usor usor,incerc sa va deschid ochii,oameni buni! nu ma intereseaza ca spuneti ca sunt inca o persoana care filozofeaza aiurea pe net,poate asa macar nu ca imi dati dreptate dar reflectati macar putin la ce zic.

hai ca nu e asa de greu sa mai schimbam ceva,acum cat mai e timp. sa avem curajul sa mergem mai departe,nu sa regretam tot timpul ce am facut in trecut. pentru ca asta ne darama,faptul ca traim in trecut si apoi trece viata pe langa noi,dupa care ne intrebam cand se duc anii asa de repede si nu am realizat nimic.

nu am pretentii si nici nu vreau sa iau eu taurul de coarne si sa schimb eu lumea,singurul lucru pe care il vreau e sa constientizati ca tot ce s’a intamplat s’a intamplat din cauza noastra si datorita noua,nu are sens sa dam vina pe altcineva.

in speranta ca macar am reusit sa ridic un semn de intrebare,ma retrag in umbra acestui blog anonim,lasandu-va cu gandurile si viata voastra in liniste.


Amintirea trecutului

actiunea incepe undeva intr’un trecut sumbru,candva,intr’o vara mult prea arzatoare.

era timpul sa se scrie un nou capitol din ceea ce avea sa fie o drama,un roman de suferinta,un alt instantaneu al unei realitati necrutatoare. era momentul in care totul in viata sa se schimba,trecea intr’o noua etapa,isi golea sertarele sufletului de amintirile copilariei.

isi dadea jos mantia inocentei si imbraca armura maturitatii. erau acele momente in care radia la gandul ca viata ii deschide atatea usi spre viitor. dar nu avea sa fie asa. urma sa treaca prin multe,sa poata spune ca a atins cerul. avea sa suporte mult prea multe,ca sa ajunga la sentimentul implinirii. dar nu a cedat,s’a inarmat cu rabdare si calm.

a asteptat sa vada ce’i rezerva destinul,sa’si aleaga calea pe care va dori s’o urmeze,sa’si construiasca povestea vietii,fila cu fila. sa astearna cu grija fiecare litera de argint atent gravata pe treptele unui colosseum plin de
fiare infometate. sa se plece cu respect in fata superiorilor si sa priveasca egal pe inferiorii sai.

avea sa afle la acel moment intrarea intr’un labirint fara de sfarsit,urma sa isi croiasca drumul,calcand pe spinii unor trandafiri sangerii,smulgand buruienile urzicatoare si ingrijind florile sale de suflet. curand avea sa afle ce inseamna sprijinul,speranta,dorinta,iubirea si nu in ultimul rand prietenia adevarata.

va scrie in continuare ,fila cu fila,zi de zi,cu litere incriptate in romanul vietii,istoria trairii sale.


O realitate mult prea dura

Fete.

Masti.

Personalitati.

Costume.

Machiaj.

Peruci.

Pantofi.

Coafuri.

Stari.

Sentimente.

Caracteristici.

Falsuri.

Exprimare.

Trucuri.

Magie.

Efemeritate.

Imagini.

Avataruri.

Demoni.

Ingeri.

Caractere.

Lupte.

Certuri.

Fericire.

Furie.

Tristete.

Lacrimi.

Frustrare.

Ceea ce ascunde fiecare suflet…