Nu suntem decat simpli actori pe scena vietii.

Posts tagged “cafea

Ploaia care va cadea pacatele toate mi le va spala!

te privesc si vad in ochii tai ceea ce poate imi doream sa vad de atata timp,inca de cand visam la un fat-frumos calare pe un cal alb.

vad in privirea ta afectiunea ce mi’o porti,vad senzatia ce o ai atunci cand imi atingi buzele,iti simt caldura si iti aud respiratia.

cine ar fi crezut ca acum as putea sa stau langa tine cu atata seninatate,si in acelasi timp sa am zambetul pe buze,sa nu am nicio grija si sa nu imi pese de ce s’a intamplat sau s’ar putea intampla.

„ploaia care va cadea pacatele toate mi le va spala…”

asta e melodia care ne insoteste intr’o dimineata calduroasa,ne tine pe amandoi in brate,ne astupa urechile,dandu’ne frau liber simturilor.

mai mult nu as avea ce sa mai spun,mai multe nu as avea de adaugat. de ce?

pentru ca fericita,pot striga ca AM TOT!

Reclame

Mi’e dor!

mi’e dor de momentele alea…

mi’e dor de felul in care ma priveai,mi’e dor de surasul ala dulce,mi’e dor de tot ce insemni tu,de tot ce faci,de tot ce spui,si mai ales,cum o spui…

mi’e dor de atingerile alea pierdute,mi’e dor de buzele tale ce tremurau atunci cand ma sarutai,mi’e dor de aerul ala cald si de vantul rece dupa care tanjeam atat de mult…

mi’e dor de locul ala,numai al nostru,mi’e dor de ceasca de cafea impartita in doi,mi’e dor de fumul tau de tigara,mi’e dor de ochii tai blanzi,de vocea ta calda,de mangaierea ta calma…

mi’e dor sa pierd ore in sir admirandu’ti felul de a fi,mi’e dor sa las minutele sa se scurga atunci cand esti cu mine,mi’e dor sa plec undeva departe si sa stiu ca imi va fi dor de tine,pentru ca nu vei fi acolo.

nu vreau sa’mi fie dor de noi,nu vreau sa ma gandesc ca toate astea candva s’ar narui,nu vreau nici macar sa incerc sentimentul ala crunt.

de ce?

pentru ca sentimentul asta de dor si dorinta de  ne revedea candva stiu ca va fi cel mai sublim. pentru ca stiu ca exact acest dor imi tine focul aprins si dorinta ta de a fi langa mine se intensifica pe zi ce trece. pentru ca stiu ca fiecare atingere nu este doar a mea sau a ta,ea doar face parte din noi.

si stii,poate ti se va parea bizar ca scriu toate astea,poate te vei intreba daca despre tine e vorba,poate vei fi nedumerit.

am ales sa o fac,am ales sa o strig in toate cele patru zari,pentru ca stiu ca … defpt nu mai stiu nimic. nu mai gandesc cu ratiunea acum. am scris’o pentru ca asta am simtit. pentru ca asta am vrut sa spun. sa iti spun. am vrut s’o stii inaintea altora,am vrut sa o auzi,soptindu’ti usor la ureche.

da!

mi’e dor!

si sentimentul asta imi da cea mai mare satisfactie…


♦Poveste fara nume

in anii de mult apusi,totul era altfel. acum,totul a luat’o razna,nimic nu mai e la locul lui,totul se pierde,nimic nu se mai transforma in ceva mai bun.

si iata cum povestea ii gaseste pe ei doi,stand ca doi straini,cu ochii reci,cu privirea seaca,cu glasul stins pierdut …

totul a inceput cu cateva luni in urma : in momentul in care ea vorbeste la telefon , iar el o prinde de mijloc sa’i atraga atentia. dupa o strangere puternica de mana au urmat primul zambet,primele cuvinte rostite tremurand,ultima zi in care ei doi nu mai erau straini. au urmat lungi plimbari in noapte,curse nebune in care el era fericit,iar ea isi pierdea teama undeva in lacasul ce o mai tinea prinsa in stransoarea sa.

umbre de vise si dorinte implinite ii faceau pe ei sa se simta completi. chiar si tigarea pe care o imparteau,prin amaraciunea ei nu facea decat sa le indulcesca existenta. primele discutii i’au facut sa se adanceasca si mai mult unul in altul,le’au conferit si mai multa incredere reciproca.

melodii impartite in miez de noapte si mesaje in toiul diminetii era ritualul lor de cafea. apreciau taria dincolo de gustul amar al unui somn incomplet. imbratisari interminabile ii gaseau in rasaritul primaverii,cuvinte ce se asezau pe varful buzelor asteptau sa fie rostite,mii si mii de idei isi pierdeau din tonus atunci cand ei doi isi purtau pe brate sentimentele celuilalt.

si iata ca primul lucru pe care si’l dorisera inca de cand s’au cunoscut cu greu si’a facut aparitia. era acel lucru,era sarutul ce avea sa le pecetluiasca dorinta de a ramane unul langa altul …

dar intocmai acea seara le implineste irealul. iubirea trecea de prietenie,sufletul trecea peste ratiune,pasiunea trecea dincolo de timiditate. se intampla si era chir real. buzele sale fine ii atingeau usor gatul ; parul ei negru,lucios ii mangaia chipul… pana cand buzele ei,fara sa’si dea seama,au fost prinse in stransoarea lui atat de dulce,dar atat de puternica…

a fost o clipa,dar pentru ei deja trecuse o eternitate. eternitate pe care fericiti ar fi fost sa si’o petreaca impreuna,dar …


Gonind spre liniste

racoarea diminetii o imbia intr’un miros proaspat de cafea,in caldura camerei sale puternic luminata de razele astrilor crepusculari,o trezea din somnul adanc al celei mai grele nopti.

nici fotografiile nu mai aveau sunet,nici muzica nu mai avea versuri,iar obiectele din jurul ei pareau ca isi pierd,treptat,forma atat de clara,devenind pure umbre in campul sau vizual.

inca avea impresia ca se afla in vis,ca dimineata nu a venit,ca totusi va mai putea fura cateva ore de somn din existenta’i zbuciumata. se simtea obosita,se simtea slabita,si’ar fi dorit doar sa poata spune stop,sa poata opri timpul in loc,pentru a ajunge la acel ceva,la odihna ce si’o dorea inca de la inceput,la acea liniste ce doar somnul mai putea sa i’o ofere.

dar,trista,se resemneaza in coltul intunecat al odaii sale,se aseaza la pupitrul ce ii caracteriza starea de spirit al fiecarui moment,lucrurile sale capatand o tenta dramatica,dand un aer de odaie ravasita si totusi plina de viata,insa parasita de un suflet.

studiul asupra ceea ce facuse pana acum incepuse de mult timp, greselile voluntare pe care le facuse,cat si momentele frumoase prin care trecuse. nu isi dorea un suflet,isi dorea sa poata fi ea cu toti cei din jur,sa isi poata rezolva acele enigme ce o blocau in interiorul sau,sa poata zambi,sa poata afisa un suras verosimil,sa nu mai fie nevoita sa poarte pe umeri un zambet atat de fals,ce ii crispa fiecare trasatura a chipului de mult insangerat de lacrimi.

stia ca acele vremuri nu aveau sa mai revina,si totusi nu erau acelea pricina durerii ei. se intamplau atat de multe incat ii venea greu sa asimileze trairi ce nu le mai cunoscuse vreodata. existenta ei se limita la acel loc in care obisnuia sa isi petreaca tot timpul,se limita la acele scurte iesiri alaturi de persoane dragi,si totusi,nici acelea nu ii puteau readuce zambetul. il pierduse inca din copilarie.

linistea ei,cea pe care si’o dorise dintotdeauna avea,cat de curand,sa soseasca. calatoria sa spre necunoscut,dorinta sa de a parasi tot ce adunase,tot ce suferise,toate amintirile ei,aveau sa constituie ultima ei calatorie,ultima ei suflare,ultima ei privire in urma.

acum s’a sfarsit…


Imi pare rau!

intr-o seara de februarie…pastram ultima ceasca de cafea,ultima licoare ce avea sa ma tina treaza pe parcursul noptii,ce avea sa imi goneasca cosmarul de zi cu zi. o tigare aprinsa ce ardea nestingherita pe marginea patului, singurul viciu si totusi unul din multele pe care le am.

luna stralucea cu ardoare printre multitudinea de nori ce se stransesera pe cerul negru al izolarii. picaturi de ploaie razbateau pana la geamul meu,imi bateau in geam,ca si cum ar fi vrut sa ma scoata din inchisoarea camerel mele. frigul de nedescris imi ingheta fiecare traire,fiecare sentiment,fiecare picatura ce usor aluneca pe chipu’mi insangerat de rani.

la usa de fier,un inger ciocanea…

cu lacrimi in ochi,am refuzat sa il primesc,am refuzat sa il ascult,am refuzat sa il accept,am refuzat sa ii spun ce simt. i’am simtit tristetea mai mult ca niciodata,am simtit ca ochii lui,ca si ai mei,erau defapt doua cristale ude,erau doua cristale transparente,la fel ca sufletul lui.

i’am inchis usa in nas,l’am dat afara din sufletul meu,l’am gonit ca pe un caine,afara in ploaie,in frig. mi’era gandul intunecat de durere,mi’era inima incarcata de amintiri,imi era sufletul innegrit de tristete. si cu toate astea,cu toate ca,in viata mea nu as fi vrut sa ii fac vreun rau,totusi am facut’o. i’am sfasiat gandul,i’am distrus inima,i’am ars fiecare vis,fiecare dorinta,fiecare speranta.

de ce am facut asta? de ce am ales sa fiu asa de cruda? de ce niciodata nu pot accepta ajutorul,exact atunci cand am mai multa nevoie de el? la un moment dat am spus : „- problemele noastre le rezolvam impreuna,problemele mele mi le rezolv singura…” nu e adevarat,daca eu strig dupa ajutor,el vine,si cu toate astea,nu as putea sa il accept. firea si orgoliul meu,amaraciunea pe care am strans’o in atatia ani nu ma lasa sa privesc mai departe de ea,ma tine prizoniera in propriul corp, imi seamana ura in suflet si disperare in minte.

fire solitara,ganduri triste. asta sunt eu. ratacesc prin intuneric,dar nu recunosc asta. si ii fac sa sufere. te fac sa suferi. imi pare rau…


Jocul

e un joc al povestilor de viata,cu personaje speciale si un script organizat. adesea aceste povesti se spun la o ceasca de cafea sau intr-un foc de tabara,contrar opiniilor celorlalti.

niciodata doua povesti nu se aseamana. niciodata doua povesti nu vor avea aceleasi personaje pe parcursul lor. pentru ca fiecare poveste are un regizor al ei,are actorii si replicile ei. scena ii apartine,spectatorii sunt nerabdatori sa incheapa show’ul,sa urmareasca cu atentie fiecare gest al unui personaj,sa comenteze asupra replicilor,iar la sfarsit sa dea un feedback.

dar povestea are nevoie si de pesonaje rele,intocmai sa o faca mai interesanta pentru cititori. sa fie mai captivanta. si aici intra in joc talentul actoricesc al regizorului,care isi croieste in minte o poveste completa,un labirint al istorisirilor,o pestera intunecata,ceva efemer,precum este viata fiecarei marionete ce joaca in acest film.

adesea,imaginea din lumina reflectoarelor este mult mai importanta pentru un actor decat traiul lui,asa ca performanta lui trebuie sa fie maxima. isi citeste cu atentie scenariul,pentru ca in fata celorlalti sa iasa totul bine. pentru ca,exact fara acel scenaru,el nu ar putea spune nimic,nu ar putea schita niciun gest,dand explicatia cea mai rezonabila : ” mi’am uitat scenariul acasa „.

adesea,masca pe care o preia un personaj in timpul jocului este si masca ce ii ramane intiparita in suflet si incrustata pe chip, nemaifacandu’se diferenta intre marioneta si personaj.

povestile au final fericit sau dramatic,dupa dorinta. de cele mai multe ori sunt povesti tragice.

de aceea,intotdeauna povestile se spun la o ceasca de cafea,se vizioneaza in fata televizorului sau din loja,dar niciodata nu se traiesc pe propria piele.


Ultimul gand

e una din acele dimineti de iarna.

trista,cu ultimele forte,priveste camera golita de suflare.deschide o fereastra catre viata pe care si-o doreste.fiecare pas pe care il face ii aduce aminte de tot ce s-a intamplat,de tot ce a facut-o sa fie o scorpie(asa cum multi obisnuiesc sa o numeasca).

ultima tigare din pachet acum arde nestingherita.este singurul ei viciu,ce o mai tine in viata.si-ar dori atat de mult,dar stie ca nu e posibil.nu sufera din dragoste.nu mai are de ce.acum totul s-a pierdut,totul s-a dus o data cu inocenta ei.a realizat ca toate visele ei se vor duce la fel ca si cele de pana acum daca nu va incerca sa se schimbe.

aburii unei cafele proaspat facuta contureaza o serie de imagini de vis. o poarta spre o lume de fictiune.da,este lumea in care prefera sa se refugieze atunci cand toate pier.

si nu mai incearca sa-si ascunda ochii inca umezi.nu vrea sa mai para stana de piatra.s-a saturat ca lumea sa o considere ceva ce nu este. nici macar fulgii de zapada ce se preling pe parul ei negru,nu ii mai simte.de ce sa se bucure de zapada grea,cand asta nu o lasa sa uite de tot ce insemna odata? cu un ultim suflu,soarbe ultima picatura de cafea si deschide calculatorul,plin de o incarcatura ce greu o poate tine pe umeri. se apuca de lucru…