Nu suntem decat simpli actori pe scena vietii.

Posts tagged “ei

♦ Inca un obstacol,inca o suferinta,inca o demoralizare. Ce sa mai fac?

ma aflu printre straini. am din ce in ce mai des simtamantul asta,ma simt din ce in ce mai singura,datorita lor. oare de ce?

pentru ca ei nu considera o placere sa vorbeasca cu mine si toti se rastesc si ma trateaza ca pe o persoana lipsita de importanta,sau doar o umbra?

dumnezeu stie. toti ma ignora. in fine,n’o sa stau eu sa plang ca unu sau altu se face ca ploua. nu o sa’mi distruga starea de spirit.

cu toate ca… nici nu mai stiu ce sa mai zic…dar stii? de cele mai multe ori,dupa ce trec prin cateva momente absolut superbe,imediat dupa au loc chestii care nu fac decat sa ma traga in jos. el nu stie decat sa ma certe,sa imi scoata ochii,sa ma faca sa ma simt un purice in fata lui,cum a facut atatia ani de zile,ea tace ca si cum ar avea un leucoplast la gura,ca si cum vocea i’ar fi muta,iar ei,aceia ce se numeau candva amici(nici macar prieteni nu mai pot spune ca am) nu fac decat sa se indeparteze…pe zi ce trece…

oare chiar e vina mea? oare chiar cer prea mult?
nu stiu…a trecut mult prea mult timp de cand am incetat sa mai traiesc asa cum vreau. chiar daca fac cam tot ce vreau. dar totusi…nu ma simt6 deloc multumita de mine…sanatatea imi joaca feste,durerile de cap nu ma mai lasa sa traiesc…cateodata mi’as dori doar sa cad intr’un somn adanc,iar cineva sa rezolve totul pentru mine.

dar din pacate nu e posibil. trebuie sa am puterea aia sa ma trezesc iar,cum am facut’o de atatea mii de ori,am nevoie de sprijin,dar tare mi’e ca din nou,va trebui sa ma ridic singura…

tu? ma vei ajuta? imi vei fi alaturi?

Anunțuri

♦ Din nou…

in urma cu o luna incepea un nou capitol in viata mea. urma sa las trecutul in trecut,urma sa las deoparte tot sirul lung de suferinta,toate palmele pe care mi le daduse viata,toate jignirile pe care fusesem nevoita sa le suport,urma sa scap de ce ma urmarea de mult timp – de toata teama pe care o aveam de rau. alesesem sa plec cu ea,sa uitam impreuna si sa ne construim un viitor doar al nostru,doar noi doua si doar clipele noastre impreuna.

ei ne primisera,ne acceptasera si se bucurau pentru decizia noastra,pentru pasul asta. pentru ca in sfarsit avusesem taria sa incheiem orice socoteala cu trecutul,sa’l stergem cu buretele si sa incepem ceva nou,O VIATA NOUA!

a fost bine acolo. a fost superb. parea un vis,dar credeam cu toata taria ca este realitate…

eram libera sa imi vad de viata mea,eram libera sa fac aproape tot ce’mi doream. atunci ma sprijineau toti,erau toti de partea mea si totul era roz. imi revenisem,ma pusesem pe picioare,sanatatea mea isi reluase cursul normal,zambeam,radeam,ma simteam bine,linistita,multumita,satisfacuta,de ce nu? satisfacuta ca obtinusem tot ce imi dorisem vreodata. o relatie,o familie,sprijin,afectiune,sprijin.

si dintr’o data,usor usor,chiar daca a fost mult prea repede,s’a rupt. cateva telefoane si o intalnire,niste acte si cateva promisiuni au schimbat totul in mai putin de o zi.

am facut tot posibilul sa o intorc,am incercat din toate puterile mele de copil care vrea sa faca numai bine sa nu pierd ce reusisem atat de greu sa obtin. i’am ascultat pe ei,am cantarit ce mi se spunea dintr’o parte si din alta, am judecat si am pus in balanta. chiar si in sinea mea,stiam ca trebuie sa fac pe dracu in 4 sa o tin acolo,sa nu o las sa plece de unde venise…

si am facut…am luptat cu mori de vant,am stricat o relatie frumoasa de sange,doar din iubire si din dorinta de a fi bine. am incercat sa o conving ca nu e chiar atat de drept expusa. ca sa fiu si mai mult chinuita si haituita ca un caine,am fost gonita. am fost asemuita cu acea persoana,mi s’a spus ca nu sunt crezuta,mi s’a aratat ca nu am fost ascultata,nu mai spun ca mi’as fi dorit macar atunci sa fiu inteleasa. nu,astea nu s’au intamplat. nici pe departe.

dintr’o parte gonire,din alta parte incercarea de a ma cumpara. nu asa se rezolva ceva. am spus ca daca ei au decis ca e mai bine ca noi sa plecam,inseamna ca poate dumnezeu imi da inca o lectie. nu imi convine si nu imi va conveni niciodata,pentru ca eu sunt genul ala care iarta pe moment poate,dar nu va uita niciodata ce i s’a intamplat. si bun,si rau.

doar El imi mai e aproape,doar El stie cat am suferit,cat am tras,cat am incercat. ma acuza toti,rand pe rand,ca nu am fost suficient de convingatoare sau ca am gresit cand am facut ce am facut. nu,nici nu am gresit,nici nu m’am dat pe dupa deget. am spus ca nu imi convine,am dat argumente,poate spuse mai frumos sau poate mai urat. am facut totul ca sa nu fiu nevoita sa ma intorc aici,asta a fost motivul…

dar chiar si asa,chiar si cand am facut tot posibilul,si ei stiu asta in subconstientul lor,toti stiu asta,continua sa ma acuze. de ce? pentru ca sunt singura care mai sufera,sunt singura care se mai framanta si nu poate dormi din cauza grijilor,din cauza frustrarilor. da,sunt aici acum,dar nu inseamna ca mi’am schimbat modul de a gandi. da,sunt aici,dar asta nu inseamna ca as vrea sa renunt la ce mai am. nu,nu voi renunta la singurul lucru care mi’a ramas. singurul lucru care m’a ajutat sa meg mai departe pana acum si vreau sa ma ajute si in continuare.

nu insist degeaba. nu lupt atat de mult orbeste. lupt pentru ceva. pentru ceva in care cred cu toata taria mea. nu pentru ca e datoria mea,ci pentru ca asta simt si pentru ca vreau sa demonstrez ca pot face in asa fel incat macar noua sa ne fie bine. teama nu isi are locul atunci cand iubesti nebuneste asa cum o fac eu,asa cum o face el. vreau sa demonstrez ca ma tin de promisiunile pe care le’am facut,doar ca am nevoie de macar putina intelegere. a se pune in locul meu e extrem de greu,si stiu asta. dar o gandire rece va scoate la iveala faptul ca daca o relatie se desfasoara cu stiinta,daca asta e situatia,va fi mai bine.

in momentul asta e singurul lucru care ma mai indeamna sa am o rugaminte,sa explic ceva,sa fiu inteleasa si sa nu fiu acuzata ca am picat pe o panta gresita. pentru ca asta e inca un obstacol pe care ca un suflet,trebuie sa incercam sa’l trecem. vreau sa fac tot posibilul sa mai salvez ce a mai ramas. sa nu distrug si eu ceea ce deja au distrus altii.

nu pot ascunde ce simt acum,si pentru ca nu am cui spune totul de’a fir a par,asa cum este – unora nu ma pot descarca,pe altii nu ii intereseaza problemele mele,cativa dintre ei ma acuza si acum,iar ceilalti nici macar nu vor sa ma asculte,sa’mi vorbeasc – stau si vorbesc singura cu un monitor,scriu ceva ce poate nimeni nu o sa citeasca,pentru ca nu e nimeni care sa ma asculte si sa ma inteleaga si sa ma ajute.

am ramas singura si nu mai sunt la fel. nu ma atinge cu nimic faptul ca ei ma privesc si ii doare ca nu stiu ce mi se intampla,ca nu stiu ce am eu pe suflet,dar nici nu le voi spune. le va lua mult sa descopere. ce ma doare este ca mai sunt cativa care au crezut in mine,si’au pus toate sperantele in mine,iar eu nereusind,sunt acum tinta unor razbunari,unor cuvinte foarte dure,unei legaturi ce fara ajutor se va rupe.

vreau macar aici sa nu fiu acuzata ca n’am incercat totul,ca nu am dat dovada de bunavointa,ca am ascuns. vreau sa fie totul clar,pentru ca doar asa vom avea noi liniste. pentru ca doar asa nu ne vom mai ascunde si vom putea sa ne bucuram in continuare de noi,de tot ce am strans in catva timp…

o fac pentru ca vreau sa stau linistita,pentru ca destul teama mea l’a afectat si pe el. destul acel „trebuie” ne amara sufletele cand sarutul de despartire era defapt suspin. destul acel „nu pot,nu ma lasa” era refuzul de fiecare data. nu vreau sa mai existe asa ceva,nu vreau sa mai am piedici,nu vreau sa mai fiu pusa in situatia de pana acum pentru ca si pe el il afecteaza,si poate mai mult decat realizez eu. stiu ca se teme,stiu ca nu crede,pentru ca nici eu nu sunt suta la suta convinsa,dar vreau sa imi arat ca am incercat totul,ca am facut tot posibilul.

daca nici atunci nu va fi asa,daca chiar si atunci voi avea vreo piedica,voi pleca. voi pleca singura,voi uita de tot si ma voi transforma intr’un monstru. inca nu sunt,pentru ca inima mea e prea incalzita de afectiune,si nu pot. ma tine cineva strans si ma tin promisiunile pe care vreau sa le respect acum,mai mult ca niciodata.

sprijinul si cuvantul sunt singurele lucruri de care am nevoie si fara de care nu pot continua…


Locul ei

Aseaza-ti capul unde vrei
Dar pe umarul meu era locul ei,
Si-mi adormea in brate
Eu adunam sperante
Dar am pierdut-o asa usor…

Cu mainile intinse,
Cu tot atatea vise
Eu o astept in viata mea…

Mi-e dor de inc-un zambet,
Am pus atata suflet
Si nu mi-ar fi atat de greu
Daca intr-o clipa rece
Ea mi-ar sopti ca imi trece
Si se intoarce in viata mea…

Dar ochii ei nu mai vorbesc,
Ea ca pe o lacrima m-a sters
Si stele nu se mai aprind.
Si n-ai avea ce sa-mi mai iei
Caci lumea mea e in palma ei
Iar eu in vise ma inchid…


♦Poveste fara nume

in anii de mult apusi,totul era altfel. acum,totul a luat’o razna,nimic nu mai e la locul lui,totul se pierde,nimic nu se mai transforma in ceva mai bun.

si iata cum povestea ii gaseste pe ei doi,stand ca doi straini,cu ochii reci,cu privirea seaca,cu glasul stins pierdut …

totul a inceput cu cateva luni in urma : in momentul in care ea vorbeste la telefon , iar el o prinde de mijloc sa’i atraga atentia. dupa o strangere puternica de mana au urmat primul zambet,primele cuvinte rostite tremurand,ultima zi in care ei doi nu mai erau straini. au urmat lungi plimbari in noapte,curse nebune in care el era fericit,iar ea isi pierdea teama undeva in lacasul ce o mai tinea prinsa in stransoarea sa.

umbre de vise si dorinte implinite ii faceau pe ei sa se simta completi. chiar si tigarea pe care o imparteau,prin amaraciunea ei nu facea decat sa le indulcesca existenta. primele discutii i’au facut sa se adanceasca si mai mult unul in altul,le’au conferit si mai multa incredere reciproca.

melodii impartite in miez de noapte si mesaje in toiul diminetii era ritualul lor de cafea. apreciau taria dincolo de gustul amar al unui somn incomplet. imbratisari interminabile ii gaseau in rasaritul primaverii,cuvinte ce se asezau pe varful buzelor asteptau sa fie rostite,mii si mii de idei isi pierdeau din tonus atunci cand ei doi isi purtau pe brate sentimentele celuilalt.

si iata ca primul lucru pe care si’l dorisera inca de cand s’au cunoscut cu greu si’a facut aparitia. era acel lucru,era sarutul ce avea sa le pecetluiasca dorinta de a ramane unul langa altul …

dar intocmai acea seara le implineste irealul. iubirea trecea de prietenie,sufletul trecea peste ratiune,pasiunea trecea dincolo de timiditate. se intampla si era chir real. buzele sale fine ii atingeau usor gatul ; parul ei negru,lucios ii mangaia chipul… pana cand buzele ei,fara sa’si dea seama,au fost prinse in stransoarea lui atat de dulce,dar atat de puternica…

a fost o clipa,dar pentru ei deja trecuse o eternitate. eternitate pe care fericiti ar fi fost sa si’o petreaca impreuna,dar …


♦Naufragiul

doua suflete ratacind pe malul unei mari de vise,pe valul unor iluzii euforice.

privirile lor s’au intalnit la un apus de gheata,si’au spus cuvinte neclare,si’au ales un joc al gesturilor,un joc al nebuniei,un joc al sufletelor ratacitoare.

valurile ce se izbesc de stancile inca infierbantate de razele unui astru lenes,creaza un fundal sonor de poveste,este melodia ce le ascute pana si cele mai adanci ganduri,este ritmul ce ii tine in viata,este acel ceva ce ii poarta liber pe un nor de reverie.

umbre sterse se contureaza pe plaja singuratica ce ii mai avea doar pe ei musafiri,acum. din spatele lor se inalta forme bizare ale unor cocotieri ce tineau adapost pentru tanara pereche de visatori. un foc auriu,la amiaza incalzeste spiritul celor doi in valsuri de vara,in soapte nedeslusite,in voci tremurande,in priviri sagetatoare,pline de dorinta,de necunosut,de agitatie si totodata de calm absolut.

nisipul inca fierbinte de sub picioarele lor isi pastra atingerea fina ca de matase,era salasul perfect pentru noaptea ce avea sa ii tina prizonieri pe o insula a nimanui. chiar si soarele,ce intrase in apa involburata,ca si cand s’ar fi inecat,a dat nastere prin magie,unor sclipiri pe cerul albastru precum oceanul,dand frau liber imaginatiei,creatiei. forme stelare se conturau in inchipuirea celor doi,forme inexacte,forme bizare – erau defapt inchipuirea atractiei dintre ei doi.

briza racoroasa ce venea dinspre ocean racorea nisipul ce era culcus pentru ei,racorea apa in care ei se scufundasera in abisul atractiei fatale,flutura frunzele copacilor de pe tarm,lasand sa se auda in surdina fosnete idilice,invaluindu’i pe cei doi intr’o aura de magie,intr’un suflu unic al fantasticului.

noaptea s’a asternut peste legamantul lor ca o pecete,ca un juramant tainic intre ei si natura ce ii desavarsea ca fiinte spirituale,erau singuri in pustiu,erau doar ei doi,si totusi,natura ii unea intr’o singura respiratie,intr’un singur suflu,o singura existenta.

dimineata,portretul unui naufragiu infatiseaza o umbra a celor doua trupuri,insa ascunde fara pic de urma,fiinta ce luase nastere prin dematerializare,ce luase nastere prin vis,prin minune,fantomatic,in secretul noptii,in taina oceanului singuratic.

– umbre ascunse pe veci de natura,suflete vesnic evaporate in eter –


♦Teama

ceata densa a sufletului sau incepea usor usor sa se ridice undeva deasupra norilor,incepea sa se evapore odata cu venirea florilor in sufletul sau. dar totusi,acea urma neagra inca persista in inima ei,inca atragea durere si lacrimi.

spusese stop cu lacrimi in priviri,vocea lui ii sfasia pur si simplu sufletul,dar amandoi stiau ca povestea lor,mai devreme sau mai tarziu,avea sa se sfarseasca. a trebuit sa vina acea noapte blestemata,cand nevoia de a fi unul langa altul era vitala,iar ea l’a sunat. si ceea ce trebuia sa fie o discutie in doi,a ajuns sa fie o discutie ce ii distrugea pe amandoi,aveau sa se spuna cuvinte dure,aveau sa se verse cristale amare,aveau sa fie doi,si poate niciodata sa nu mai fie unul.

***********************************************************

si totusi, daca iubim,de ce ne refuzam fericirea? de ce,atunci cand o gasim, frica din suflet ne face sa luam decizii pripite,ne face sa spunem stop atunci cand nu este cazul?

este greu sa nu mai ai surasul sau senin,sa nu mai existe plimbarile prin parc sub cerul argintiu,si sa iti aduci aminte sarutul din mijlocul ploii. sa realizezi ca undeva,candva,erati doar voi doi,iar acum totul a palit in umbra unui trecut innegurat.

dar…regretul cel de pe urma,de multe ori nu isi mai are rostul.de cele mai multe ori,acel „nu” nu face decat sa rupa legatura,sa afle veriga slaba,sa arda in flacari mistuitoare sufletul celor doi.

si totusi viata merge mai departe. au fost momente placute,au fost vise in doi,au fost un singur suflet,si amandoi stiu ca ce a fost nu va fi niciodata uitat,pentru ca,da,a fost iubire.

***********************************************************

in camera goala,un rasarit de soare pal ii deschide ochii inlacrimati,o atrage spre lumea de afara,o scoate din barlogul ei spre lumina. dar ea refuza. refuza sa iasa,refuza sa uite,refuza sa mai gandeasca,sa mai iubeasca. nici tigarea,acum aprinsa,nu ii mai ajuta cu nimic. simtea ca arde la fel ca obiectul incandescent ce statea drept in degetele ei subtiratice. parfumul de cafea,ce ii amintea mereu de el,si placerea de a o savura impreuna,acum se stinsese si ea. simtea ca a avut totul si l’a pierdut dintr’o prostie. poate asa si este,dar oricum,pentru ea,e deja prea tarziu sa mai poata repara ceva. si’a dat toate sentimentele pentru nebunia ratiunii,pentru simplul fapt ca judecata ei nu se baza pe simturi,ci pe ratiune.

pentru ca niciodata nu va gasi pe cineva care sa fie perfect,iar atunci cand il va gasi,din nou ii va da cu piciorul,pentru ca se va speria de fericirea pe care o va gasi alaturi de el.

pentru toate cele ce au fost,pentru sufletul ce si’l daruise,pentru sprijinul oferit,nu va uita niciodata binele ce i’l facuse,chiar daca a ales sa plece.

un „adio” a fost ultimul lor cuvant…


Poveste fara nume…

era seara. cineva o astepta infrigurat in parc. era inca una din acele seri in care cei doi isi reintalneau privirile,isi reuneau buzele,trupurile,si formau un singur intreg.

oare isi poate face sperante? nu stie,doar ii place sa se gandeasca in prezent,sa traiasca fiecare clipa fara sa se mai intrebe de ce un anumit lucru se intampla.

sarutul lui atat de pasional o facea sa creada ca ea este unica,mainile lui reci ca gheata ce usor ii alunecau pe spatele fierbinte o faceau sa tresara la fiecare mica atingere : ” – mi-e frig,ai mainile sloi!…” ” – stiu,vreau sa ma incalzesti tu!”

au fost singurele lor cuvinte din acea seara. a fost singura data cand cei doi si-au auzit pentru prima si ultima oara vocea tremuranda. si nu este iubire,e doar o poveste al carui sfarsit nimeni nu il cunoaste.

este iluzia celor doi,inca de cand s-au cunoscut,este dorinta lui si speranta ei. este visul amandorura si iluzia fiecaruia.

si ce mai conteaza oamenii ce trec prin fata lor,atunci cand el, infrigurat isi ascunde nasucul in geaca ei,si o pune sa stea pe picioarele lui,doar ca ea sa fie protejata de sagetile reci ale iernii?

e atat de dulce si totusi,uneori da dovada ca este doar un copil. chipul lui jucaus ascunde multe,nu se stie ce ganduri ii pot trece prin minte,dar ea il cunoaste mai bine ca oricine. stie ca orice cuvant spus de el este profund. datorita lui a invatat sa citeasca printre  randuri.

este povestea lor,povestea a doua frunze ce s-au reintalnit pe solul umed al iernii.

si ningea…si fulgii de zapada se lipeau usor de parul ei…ajungeau usor pe geaca lui…si desi era frig,desi tremurau,au ales sa stea impreuna,au ales sa nu plece,au ales sa mai stea inca cinci minute in locul lor dintotdeauna.

este iluzia lor,este placerea amanorura…

este doar o poveste ce nu are nume,n-are capat,doar suspine…


Who are they?!

cine face toate regulile?

le respectam ca prostii,si credem ca sunt adevarate,nici nu ne mai ostenim sa le gandim,ne multumim sa stim ca asa trebuie.

si e ironic,pentru ca tot ce ne-am dori sa facem e impotriva regulilor.

cine sunt ei? unde sunt? cum e posibil ca ei sa stie totul?

si vezi si tu toate astea,traim astfel,persecutati de niste reguli. de ce? e simplu,pentru ca ei se bazeaza pe ignoranta noastra.

suntem datori sa respectam,sa nu jignim,sa ne purtam „social”,sa facem in asa fel incat toata lumea sa fie multumita.

dar pe noi cine ne multumeste? cine ne asculta? cine ne ajuta?

nimeni…

jucam un rol dinainte stabilit,gandit,pe o scena a falsurilor doar pentru ca nu putem sa incalcam ceva ce tot pe ignoranta noastra se bazeaza.

fiecare din noi poarta o masca,fiecare din noi are un scenariu ce e dator sa-l respecte,si daca cumva cineva doar indrazneste sa se abata de la „scenariu” atunci e considerat antisocial,e considerat inadaptat.

da,pentru ca nu avem voie sa facem tot ce ne place,tot ce ne dorim,chit ca am vrea sa-i spunem vreo doua aluia care ne supara,sau am vrea sa disparem de la locul ostilitatior doar pentru a nu provoca un alt scandal.

si revin : suntem ingraditi din toate partile,suntem obligati sa traim intr-o astfel de lume,dar partea buna e ca mai exista si portite de scapare,prin care putem sa evadam spre lumea noastra,fara sa ne mai pese de ce spun ei.

asa ca fiecare din noi ar trebui sa gaseasca exact acele portite,ca sa inceapa sa traiasca altfel…

” jem – they ” – sursa de inspiratie (andrei,mersi de melodie :* )