Nu suntem decat simpli actori pe scena vietii.

Posts tagged “eu

♦ Vei reusi ?! ♦

atunci cand nu stii sa decizi intre suflet si ratiune,e greu. cand vrei sa faci un lucru si apoi multe iti impiedica reusita,e crunt. creierul o ia razna,mintea ti se incetoseaza,totul isi pierde claritatea,vezi rosu in fata ochilor,si… rezultatele sunt catastrofale.

toate povestile frumoase incep cu ” A fost odata … ” pana si intamplarile reale preiau ceva din acest SF nebun,ireal. lucruri se intampla,istorisiri decurg,apar zambete,apar sentimente,fericire,multumire,iubire… ah,ce frumos…

parca iti invie sufletul la viata. parca te simti the one and only. fluturasii isi fac loc agitati in stomacul tau,cunosti persoane,vorbesti,iti spui opinia,incerci,esuezi,te ridici,iar incerci si … MINUNE!! castigi! obtii ce ti-ai dorit cel mai mult de la viata. iti dai seama ca lucrurile intra pe fagasul normal,ca a rasarit si soarele pe strada ta,ca in sfarsit,iti primesti rasplata.

STOP!

nu e chiar cum crezi. fericirea nu tine decat 3 zile. asa zic batranii.

dar tu vrei sa demonstrezi ca va tine chiar mai mult de 300 de zile. si te chinui,iti faci ordine in ganduri,incerci sa faci alegerile potrivite,sa iti iasa totul dupa suflet,sa radiezi si sa iti tii aproape visele. si chiar reusesti. si te bucuri,pentru ca vezi ca va tine,te entuziasmezi pe cat de mult poti,atat de mult ca simti ca iti sare inima din piept. si parca incepi sa iti revii. parca esti tu din nou.

NU!

viata iar te da peste cap. si suferi,si iti curg lacrimi in cascade,si simti ca viata nu are rost,te demoralizezi,cazi,vrei sa fugi,sa pleci,sa te detasezi,si iti doresti din tot sufletul sa fi fost altfel,sa se fi intors roata pentru tine,nu impotriva ta.

UITE CA SE POATE!

iti mai da o sansa. mai dai o sansa. poate e ultima. dar vrei sa fie bine. vrei ca macar de data asta sa reusesti. lupti si iubesti,esti sincer si vorbesti,asculti,sfatuiesti,oferi un sprijin,pentru ca stii cat de frumos va fi. de data asta,iti faci cele mai mari sperante,vrei sa iti pui toate iluziile in acelasi cufar mic de lemn,aceleasi iluzii,sa fie alaturi de iluziile lui. vrei sa fie bine,iti impui,te schimbi,pentru ca si lucrurile s-au schimbat intre timp. sunteti alti oameni,mai maturi,suficient de inradacinati incat sa realizati ca nu mai sunteti copii. parca acum totul depinde de voi.

SI…

si ai vrea sa continue asa la nesfarsit. ai vrea sa fie o poveste de viata,o lectie,un drum ce va servi de exemplu de viata pentru restul.

depinde doar de tine,de voi…de toti..

ca aceeasi poveste inceputa cu ” A fost odata… ” sa se incheie cu „Si au fost fericiti…pana la adanci batraneti…

sa merite suferinta,chinul,iubirea,placerea,bucuria,sa aiba toate o recompensa.. sa nu se ajunga la ” A fost candva,acum s-a terminat...”

Anunțuri

♦ Inca un obstacol,inca o suferinta,inca o demoralizare. Ce sa mai fac?

ma aflu printre straini. am din ce in ce mai des simtamantul asta,ma simt din ce in ce mai singura,datorita lor. oare de ce?

pentru ca ei nu considera o placere sa vorbeasca cu mine si toti se rastesc si ma trateaza ca pe o persoana lipsita de importanta,sau doar o umbra?

dumnezeu stie. toti ma ignora. in fine,n’o sa stau eu sa plang ca unu sau altu se face ca ploua. nu o sa’mi distruga starea de spirit.

cu toate ca… nici nu mai stiu ce sa mai zic…dar stii? de cele mai multe ori,dupa ce trec prin cateva momente absolut superbe,imediat dupa au loc chestii care nu fac decat sa ma traga in jos. el nu stie decat sa ma certe,sa imi scoata ochii,sa ma faca sa ma simt un purice in fata lui,cum a facut atatia ani de zile,ea tace ca si cum ar avea un leucoplast la gura,ca si cum vocea i’ar fi muta,iar ei,aceia ce se numeau candva amici(nici macar prieteni nu mai pot spune ca am) nu fac decat sa se indeparteze…pe zi ce trece…

oare chiar e vina mea? oare chiar cer prea mult?
nu stiu…a trecut mult prea mult timp de cand am incetat sa mai traiesc asa cum vreau. chiar daca fac cam tot ce vreau. dar totusi…nu ma simt6 deloc multumita de mine…sanatatea imi joaca feste,durerile de cap nu ma mai lasa sa traiesc…cateodata mi’as dori doar sa cad intr’un somn adanc,iar cineva sa rezolve totul pentru mine.

dar din pacate nu e posibil. trebuie sa am puterea aia sa ma trezesc iar,cum am facut’o de atatea mii de ori,am nevoie de sprijin,dar tare mi’e ca din nou,va trebui sa ma ridic singura…

tu? ma vei ajuta? imi vei fi alaturi?


♦ Din nou…

in urma cu o luna incepea un nou capitol in viata mea. urma sa las trecutul in trecut,urma sa las deoparte tot sirul lung de suferinta,toate palmele pe care mi le daduse viata,toate jignirile pe care fusesem nevoita sa le suport,urma sa scap de ce ma urmarea de mult timp – de toata teama pe care o aveam de rau. alesesem sa plec cu ea,sa uitam impreuna si sa ne construim un viitor doar al nostru,doar noi doua si doar clipele noastre impreuna.

ei ne primisera,ne acceptasera si se bucurau pentru decizia noastra,pentru pasul asta. pentru ca in sfarsit avusesem taria sa incheiem orice socoteala cu trecutul,sa’l stergem cu buretele si sa incepem ceva nou,O VIATA NOUA!

a fost bine acolo. a fost superb. parea un vis,dar credeam cu toata taria ca este realitate…

eram libera sa imi vad de viata mea,eram libera sa fac aproape tot ce’mi doream. atunci ma sprijineau toti,erau toti de partea mea si totul era roz. imi revenisem,ma pusesem pe picioare,sanatatea mea isi reluase cursul normal,zambeam,radeam,ma simteam bine,linistita,multumita,satisfacuta,de ce nu? satisfacuta ca obtinusem tot ce imi dorisem vreodata. o relatie,o familie,sprijin,afectiune,sprijin.

si dintr’o data,usor usor,chiar daca a fost mult prea repede,s’a rupt. cateva telefoane si o intalnire,niste acte si cateva promisiuni au schimbat totul in mai putin de o zi.

am facut tot posibilul sa o intorc,am incercat din toate puterile mele de copil care vrea sa faca numai bine sa nu pierd ce reusisem atat de greu sa obtin. i’am ascultat pe ei,am cantarit ce mi se spunea dintr’o parte si din alta, am judecat si am pus in balanta. chiar si in sinea mea,stiam ca trebuie sa fac pe dracu in 4 sa o tin acolo,sa nu o las sa plece de unde venise…

si am facut…am luptat cu mori de vant,am stricat o relatie frumoasa de sange,doar din iubire si din dorinta de a fi bine. am incercat sa o conving ca nu e chiar atat de drept expusa. ca sa fiu si mai mult chinuita si haituita ca un caine,am fost gonita. am fost asemuita cu acea persoana,mi s’a spus ca nu sunt crezuta,mi s’a aratat ca nu am fost ascultata,nu mai spun ca mi’as fi dorit macar atunci sa fiu inteleasa. nu,astea nu s’au intamplat. nici pe departe.

dintr’o parte gonire,din alta parte incercarea de a ma cumpara. nu asa se rezolva ceva. am spus ca daca ei au decis ca e mai bine ca noi sa plecam,inseamna ca poate dumnezeu imi da inca o lectie. nu imi convine si nu imi va conveni niciodata,pentru ca eu sunt genul ala care iarta pe moment poate,dar nu va uita niciodata ce i s’a intamplat. si bun,si rau.

doar El imi mai e aproape,doar El stie cat am suferit,cat am tras,cat am incercat. ma acuza toti,rand pe rand,ca nu am fost suficient de convingatoare sau ca am gresit cand am facut ce am facut. nu,nici nu am gresit,nici nu m’am dat pe dupa deget. am spus ca nu imi convine,am dat argumente,poate spuse mai frumos sau poate mai urat. am facut totul ca sa nu fiu nevoita sa ma intorc aici,asta a fost motivul…

dar chiar si asa,chiar si cand am facut tot posibilul,si ei stiu asta in subconstientul lor,toti stiu asta,continua sa ma acuze. de ce? pentru ca sunt singura care mai sufera,sunt singura care se mai framanta si nu poate dormi din cauza grijilor,din cauza frustrarilor. da,sunt aici acum,dar nu inseamna ca mi’am schimbat modul de a gandi. da,sunt aici,dar asta nu inseamna ca as vrea sa renunt la ce mai am. nu,nu voi renunta la singurul lucru care mi’a ramas. singurul lucru care m’a ajutat sa meg mai departe pana acum si vreau sa ma ajute si in continuare.

nu insist degeaba. nu lupt atat de mult orbeste. lupt pentru ceva. pentru ceva in care cred cu toata taria mea. nu pentru ca e datoria mea,ci pentru ca asta simt si pentru ca vreau sa demonstrez ca pot face in asa fel incat macar noua sa ne fie bine. teama nu isi are locul atunci cand iubesti nebuneste asa cum o fac eu,asa cum o face el. vreau sa demonstrez ca ma tin de promisiunile pe care le’am facut,doar ca am nevoie de macar putina intelegere. a se pune in locul meu e extrem de greu,si stiu asta. dar o gandire rece va scoate la iveala faptul ca daca o relatie se desfasoara cu stiinta,daca asta e situatia,va fi mai bine.

in momentul asta e singurul lucru care ma mai indeamna sa am o rugaminte,sa explic ceva,sa fiu inteleasa si sa nu fiu acuzata ca am picat pe o panta gresita. pentru ca asta e inca un obstacol pe care ca un suflet,trebuie sa incercam sa’l trecem. vreau sa fac tot posibilul sa mai salvez ce a mai ramas. sa nu distrug si eu ceea ce deja au distrus altii.

nu pot ascunde ce simt acum,si pentru ca nu am cui spune totul de’a fir a par,asa cum este – unora nu ma pot descarca,pe altii nu ii intereseaza problemele mele,cativa dintre ei ma acuza si acum,iar ceilalti nici macar nu vor sa ma asculte,sa’mi vorbeasc – stau si vorbesc singura cu un monitor,scriu ceva ce poate nimeni nu o sa citeasca,pentru ca nu e nimeni care sa ma asculte si sa ma inteleaga si sa ma ajute.

am ramas singura si nu mai sunt la fel. nu ma atinge cu nimic faptul ca ei ma privesc si ii doare ca nu stiu ce mi se intampla,ca nu stiu ce am eu pe suflet,dar nici nu le voi spune. le va lua mult sa descopere. ce ma doare este ca mai sunt cativa care au crezut in mine,si’au pus toate sperantele in mine,iar eu nereusind,sunt acum tinta unor razbunari,unor cuvinte foarte dure,unei legaturi ce fara ajutor se va rupe.

vreau macar aici sa nu fiu acuzata ca n’am incercat totul,ca nu am dat dovada de bunavointa,ca am ascuns. vreau sa fie totul clar,pentru ca doar asa vom avea noi liniste. pentru ca doar asa nu ne vom mai ascunde si vom putea sa ne bucuram in continuare de noi,de tot ce am strans in catva timp…

o fac pentru ca vreau sa stau linistita,pentru ca destul teama mea l’a afectat si pe el. destul acel „trebuie” ne amara sufletele cand sarutul de despartire era defapt suspin. destul acel „nu pot,nu ma lasa” era refuzul de fiecare data. nu vreau sa mai existe asa ceva,nu vreau sa mai am piedici,nu vreau sa mai fiu pusa in situatia de pana acum pentru ca si pe el il afecteaza,si poate mai mult decat realizez eu. stiu ca se teme,stiu ca nu crede,pentru ca nici eu nu sunt suta la suta convinsa,dar vreau sa imi arat ca am incercat totul,ca am facut tot posibilul.

daca nici atunci nu va fi asa,daca chiar si atunci voi avea vreo piedica,voi pleca. voi pleca singura,voi uita de tot si ma voi transforma intr’un monstru. inca nu sunt,pentru ca inima mea e prea incalzita de afectiune,si nu pot. ma tine cineva strans si ma tin promisiunile pe care vreau sa le respect acum,mai mult ca niciodata.

sprijinul si cuvantul sunt singurele lucruri de care am nevoie si fara de care nu pot continua…


Vis

al 1000’lea gand,a 1000’a primavara,al 1001’lea vis,a 1000’a traire…

somnul meu nu a fost unul usor,nu a fost nici pe departe odihnitor… a fost un somn din care incercam sa ma ridic cu toata forta pe care o mai aveam,dar el nu ma lasa.

era vechea mea locuinta. eram bantuita de umbrele trecutului,eram urmarita de consecintele a tot ce facusem pana atunci. priveam in ochii mei din alte unghiuri,imi vedeam chipul ca si cum m’as fi uitat in oglinda,dar nu ma recunosteam.

demonul imi statea in spate,colegul imi statea in lateral iar stapanul in fata.ma simteam sufocata din toate partile.

dar am reusit sa scap. am reusit sa’i cuprind gatul fin si am reusit sa ma agat cu ultimele sperante bratul lui de o caldura atat de prefacuta. ma feream sa nu fiu vazuta,ma temeam sa nu fiu descoperita. chiar si in vis,stiam ca asta va fi finalul. stiam ca daca se intampla,o voi lua de la capat. si nu imi doream.

imi doream sa pastrez ultimul parfum,imi doream sa pastrez ultima atingere a buzelor,ultima privire si ultima imbratisare a celui ce il consideram prieten.

stiam ca era doar un vis,dar cate trairi a trezit in mine… de cate mi’am adus aminte. de momente petrecute impreuna,putine,dar speciale,momente in care razele soarelui ne patrundeau in ochi si ne certam ca ne e cald. au fost zile in care nu ne vedeam si ne topeam unul de dorul celuilalt. au fost certuri aprinse si impacari dulci.

si iata ca visul meu se incheie,iata ca raman in urma cu amintiri,dar nu trairi. ele s’au evaporat in noapte.

nu conta ca are 16,18 sau 20 de ani. nu conta ca era brunet,blond sau saten. nici macar numele lui nu conta. din toti,am facut unul singur,pe care sunt libera sa il modelez cum imi doresc. pentru ca este visul meu,si pentru ca macar acolo pot sa fiu cum vreau eu,fara sa fiu judecata.

L.E.: sunt dezamagita de felul in care privesc lucrurile,de felul in care el ia treaba asta. ( el in realitate,nu se compara cu el din visul meu )


Valuri

carnetul meu,doldora de insemnari,a cazut pe jos. zace sub masa si’l va matura femeia de serviciu cand va veni plictisita in zori sa adune bucatele de hartie,bilete vechi de tramvai,cate o nota de plata mototolita si aruncata.

ce fraza nascocisem sa descriu luna? dar dragostea? ce nume dadusem mortii? nu mai stiu. nu mai am nevoie decat de un limbaj pueril,ca limbajul folosit de indragostiti,nu mai am nevoie decat de cuvinte monosilabice,ca ale copilului cand intra in camera si o gaseste pe mama lui cu lucrul in mana si aduna de pe jos un firicel de lana viu colorata,sau o pana sau o bucata de creton.

am nevoie de un strigat,de un urlet. cand zac la margine de drum si furtuna alearga peste campia pustie si pe deasupra mea,nu am nevoie de cuvinte. nu am nevoie de nimic bine randuit,care sa cada cu toate cele patru picioare pe pamant. nu am nevoie de rezonantele si de ecourile incantatoare care izbugnesc si se propaga prin toate fibrele piepului,dand nastere unei melodii patimase,unor fraze mincinoase. am terminat cu frazele.

de cate ori e mai buna tacerea?

o ceasca de cafea pe masa.

si sa stau singura ca pescarusul stingher care’si scutura aripile,poposind pe un stalp. as vrea sa stau pe veci asa,inconjurata numai de obiecte,iar eu sa fiu eu insami.

nu veniti sa ma tulburati cu aluziile voastre ca a sosit vremea sa inchideti,sa plecati. v’as da de bunavoie toata averea mea,ca sa nu ma mai tulburati,ci sa ma lasati sa stau aici,singura si tacuta.

am din nou in fata ochilor privelistea obisnuita a strazii.

si din mine se inalta valuri …


♦Fluture

ti’am spus vreodata cat imi doresc sa ma transform intr’un fluture? cat mi’as dori sa fiu multi-colora,sa las macar pentru cateva clipe vesmintele negre ce imi invaluiesc aura ca un scut,sa incep sa iubesc lumina soarelui,dincolo de noptile petrecute in surdina,dincolo de locurile intunecate ce obisnuiam sa le vizitez,dincolo de tot ce inseamna obscur,deasupra a tot ce semnifica viata,culoare,parfum,lumina? sa incerc fiecare floare,sa imi desfac aripile in bratele petalelor albe de trandafir,sa ma asez pe o frunza proaspata de primavara,sa privesc cerul albastru,senin,ce usor ma incalzeste,fara sa’mi arda chipul,fara sa’mi inghete sufletul?
mi’as dori sa scriu pagini intregi despre cat de fericita as fi,mi’as dori sa fac din negru alb,din intuneric lumina,din mat stralucitor,din lipsit de viata in euforia unui moment. as da pana si restul anilor din viata,doar sa fiu un fluture,doar ca sa traiesc o singura zi,dar sa stiu ca acea zi,ziua mea, a meritat toate sacrificiile. sa traiesc fiecare clipa ca si cum ar fi ultima,sa iau din fiecare eveniment cea mai placuta idee,sa stiu sa zambesc chiar daca ploua,sa stiu sa renasc dintr’o larva,sa fiu dincolo de toti si, totusi sa fiu deasupra rautatii,sa fiu egala cu frmusetea,sa fiu ceva mai sus decat cerul,viata mea sa fie cea a unui fluture.


Alter ego

intr-o sfera de cristal mi-am ascuns gandurile,le-am incuiat intr-un cufar prafuit,le-am pierdut pe un rau involburat. acum cine mai stie unde sunt… am decis sa renunt la ele,am decis sa imi fac alte ganduri,am trecut in revista pentru ultima data tot ce a fost pana acum,dar in acelasi timp am dat si uitarii tot ce s’a petrecut pana in prezent.

am vrut sa fiu o noua eu,mai serioasa,mai cu picioarele pe pamant,mai realista,dar cu toate astea sa nu renunt totusi la visele mele. vise pe care le-am construit pe parcursul existentei,vise care s-au materializat doar in iluzii pure,vise care stiu clar ca niciodata nu se vor implini,pentru ca tocmai asta si sunt,vise.

sunt inca prea imatura sa’mi decid viitorul pana la sfarsitul vietii si cu toate astea o fac mai des decat v’ati putea imagina,fiecare poveste avand alta desfasurare,alt deznodamant. intriga,bineinteles sunt chiar eu.si nici nu mai mai surprinde,pentru ca am realizat de mult cine sunt cu adevarat,m’am acceptat asa cum sunt,si ma infatisez voua,cititorilor mei,intr-o cu totul si cu totul alta umbra.

de ce?

nu stiu.poate datorita simplului fapt ca eliberandu’ma,imi scot la iveala adevarata fata,dincolo de mastile ce cu regularitate imi ascund chipul imatur sub un scut de otel al unui adult serios,cu responsabilitati.

deseori,aud in jurul meu tineri ce isi petrec existenta ca niste oameni absolut normali,si apoi ma privesc pe mine in oglinda,si constatez cu stupoare ca de cele mai multe ori,nu am absolut nimic in comun cu aceasta societate mult prea evoluata pentru gandurile mele simple. mi se spune adesea sa’mi traiesc viata,sa ma bucur de fiecare clipa,sa zburd de fericire sau sa sparg lucruri atunci cand nervii pun stapanire pe mine. dar asta fac si eu,doar ca nu obisnuiesc sa ma exteriorizez atat. calmul care ma caracterizeaza adesea este intepretat ca timiditate. nici nu stiu ce sa mai zic.

voi aduce aminte doar de o personalitate duala,calmitate si furtuna intrupate intr’o singura persoana,intuneric si lumina in acelasi spectru de culoare,caldura verii si raceala iernii in acelasi anotimp,cafea si ceai intr-o singura bautura,solid si gazos in aceeasi stare de agregare,eu si constiinta mea intr’o singura suflare.


*Nebunie

si au pierit si zilele innorate,zapada e pe cale sa dispara cu totul din peisaj si nici macar februarie nu a venit. cu toate astea e mai primavara ca niciodata pentru mine. soarele ma aproba,razele imi spun ca e totul foarte bine si ca sunt libera sa zburd de fericire. si toate astea se datoreaza unui inger pazitor.

sunt libera sa alerg,sunt libera sa culeg florile ce le-am semanat pe timpul iernii,sunt libera sa ma bucur de roadele eforturilor mele. acum tot ce a fost pentru mine reprezinta trecut,imi place sa traiesc prezentul,imi place sa fiu eu,nebuna care alearga de colo colo,imprastiind veselie si molipsindu’i pe toti cu cheful meu de viata. si sunt cateva persoane carora as vrea sa le multumesc,si se stiu ele. nu e nevoie sa le numesc.

si am chef sa ma bucur de viata,am chef sa ies cand vreau,am chef sa ii rad destinului in nas,pentru ca inca odata l’am invins si a iesit cum am vrut eu,am chef sa las razele soarelui inca rece sa ma incalzeasca,am chef de viata!

si sunt fericita ca nu mi’a pierit bunavointa,ca am reusit sa fiu deasupra celor ce nu mi’au vrut decat raul,ca sunt din nou aceeasi nebuna cu care toti s’au obisnuit,ca sunt eu.

si imi vine sa strig,sa sar,sa dansez,sa rad cu pofta,sa ma distrez,sa ii sun pe cei dragi,sa se bucure de vocea mea,de cheful meu molipsitor. si voi face si asta. voi duce la bun sfarsit ce imi doresc sa se implineasca,pentru ca acum am putere,pentru ca acum sunt in stare,si mai ales pentru ca acum,mai mult ca niciodata,VREAU!