Nu suntem decat simpli actori pe scena vietii.

Posts tagged “muzica

♦ Momente si momente …

de ce intotdeauna cele mai frumoase momente posibile tin cel mai putin?

de ce trebuie sa te uiti la ceas sa vezi ca mai ai doar 20 de minute si ochii sa ti se umple de lacrimi doar pentru motivul ca nu ai vrea sa mai pleci,ca il tii strans de mana si regreti ca s’a terminat?

de ce te uiti din 20 in 20 de minute la ceas si vezi cum ti se scurge timpul ca nisipul dintr’o clepsidra,si te uiti cu o privire plina de parere de rau la tot ce a fost? de ce ti se citeste pe chip regretul si spui totul din priviri,fara sa scoti macar un sunet?

si pleci sa te linistesti,renunti la inca un minut pana acasa,doar sa te plimbi,sa auzi greierasii din toiul noptii,sa privesti noaptea si zgomotul ala de seara,dar stii ca lipseste ceva. „tu”. am spus’o amandoi in acelasi timp. am rostit’o amandoi,fara macar sa ne fi uitat unul la altul.

inca 5 minute. te rog. inca un pic. nu mai imi trebuie inca o tigare,desi stiu ca nu voi mai putea fuma. nu mai vreau inca o melodie,desi stiu ca maine poate ii voi duce dorul. nici macar o gura de suc nu mai vreau,desi ma usuc de sete. vreau doar inca 5 minute. inca 5 minute in care sa stau ghemuita la pieptul tau,sa iti simt parfumul si sa vad cum imi citesti toate gandurile doar privindu’ma.

si plec. te uiti la mine cum ma indepartez usor,cum imi port pasii agale spre chin. imi spui „capul sus”. nu pot sa il tin drept. nu pot sa ma prefac ca nu imi pasa. pur si simplu  nu pot si nici nu vreau. imi spui ca eu te’am facut sa fii asa si imi multumesti pentru ceea ce sunt. ma crezi ca am lacrimi in ochi? vezi asta. iar eu iti spun ca nu imi vine sa plang. dar te mint. asa e. fiecare despartire o simt ca un spin in inima. pentru ca te las. pentru ca sunt fortata sa o fac.

si ajung aici. si ma apuc sa scriu ceva ce se voia a fi o bucurie,un sentiment de bine,o declaratie. numeste’o cum vrei tu.

dar aud : „ma deranjeaza ca ma minti”. „iti bati joc de mine,ma prostesti pe fata”. ce mai pot sa spun cand eu stiu ca am zis adevarul,ca nu as putea sa mint,mai ales in situatia asta… si iarasi imi stric sufletul,si iarasi imi aduc aminte toate vorbele spuse si iarasi si iarasi si iarasi…

nu mai zic nimic,nu mai fac nimic,visez cu ochii deschisi si ma inchid in mine si tac. alta solutie nu am.

macar raman cu momentele alea superbe. cu bucurie ca au fost. cu regret ca intotdeauna se termina mult prea repede…

Reclame

Ploaia care va cadea pacatele toate mi le va spala!

te privesc si vad in ochii tai ceea ce poate imi doream sa vad de atata timp,inca de cand visam la un fat-frumos calare pe un cal alb.

vad in privirea ta afectiunea ce mi’o porti,vad senzatia ce o ai atunci cand imi atingi buzele,iti simt caldura si iti aud respiratia.

cine ar fi crezut ca acum as putea sa stau langa tine cu atata seninatate,si in acelasi timp sa am zambetul pe buze,sa nu am nicio grija si sa nu imi pese de ce s’a intamplat sau s’ar putea intampla.

„ploaia care va cadea pacatele toate mi le va spala…”

asta e melodia care ne insoteste intr’o dimineata calduroasa,ne tine pe amandoi in brate,ne astupa urechile,dandu’ne frau liber simturilor.

mai mult nu as avea ce sa mai spun,mai multe nu as avea de adaugat. de ce?

pentru ca fericita,pot striga ca AM TOT!


Motive

era inca lumina afara. inca se mai vedea soarele rosiatic de dupa miile de blocuri ce ma impiedicau sa vad apusul vietii.priveam in gol de la fereastra camerei mele,imi fumam ultimul viciu al serii,imi sorbeam cu grija picaturile de cafea dulceaga. picaturi ce aveau totusi sa ma tina treaza pentru tot restul existentei. voiam sa fiu libera sa ma pot duce acolo,sa fiu langa acel cineva,sa pot sa imi rasfat dorintele macar odata in tot amarul asta de ani. si uite ca s’a putut. mi’am luat cheile de la masina,si am gonit nebuneste pe autostrada sa ajung,am ignorat ploaia torentiala ce tocmai incepuse,am ignorat semnele ce trebuiau sa ma opreasca sa fac vreo prostie,am ignorat tot,doar ca sa imi ating scopul. doar sa am o clipa de nebunie urmata de altele de euforie. si uite ca s’a putut. uite ca in sfarsit reusisem sa imi depasesc limitele,sa dau volumul la refuz,fara sa imi pese ca aveam sa surzesc,fara sa imi pese ca la prima curba aveam sa pierd,poate,totul. telefonul continua sa sune. continuau sa ma caute toti ce candva imi facusera rau. imi cereau iertare. ma implorau sa nu mai fac si eu la randu’mi rau. lacrimi amare mi se scurgeau pe obraji,pentru ca stiam ca erau doar alte minciuni. doar alte masti proaspat scoase din sertar. sau abia terminate,migalite cu tristete pe chip,cu un zambet in coltul gurii si pometii ridicati. acel gen de masca „sincera” pe care doar un copil naiv ar mai putea s’o creada. l’am inchis. m’am izolat complet de acea lume,am renuntat sa mai cred,m’am lasat purtata doar de ceea ce simteam in acel moment de nebunie. si trupul imi tremura. versurile alea dulci imi rasunau in minte si in suflet ca si cum acel cineva mi le’ar fi fredonat si ar fi fost langa mine. melodia aia care o ascultasem prima data parea ca e data pe repeat la infinit. nici nu stiam ca nu mai sunt in locul in care credeam ca ma aflu. parca totul era intors pe dos,parca totul se schimbase pentru mine. era altfel. era sentimentul ala de control asupra tuturor. si nici macar nu realizam…prin fata ochilor mi se derulau toate experientele placute,toate atingerile,toate plimbarile si locurile in care ajunsesem. trecuse un an din viata mea ca si cum as fi pocnit din degete. au fost prea multe intr’un timp asa de scurt si totusi nici acum nu realizez ca si astea au trecut. le priveam ca si cum in acel moment se intamplau,le simteam ca si cum le’as fi atins cu propriile’mi maini. era boarea aia de vant ce o simteam doar in momente rare,era acel miros ce imi umplea gandul si sufletul,erau privelistile si gandurile pe care le simteam in acele momente,incat mi se parea ca sunt intr’un vis. si acum mai cred asta. nici acum nu cred ca mi se intampla cu adevarat. poate e doar iluzie efemera. dar cred in ea cu toata forta. am nevoie de speranta asta,am nevoie sa fiu in sfarsit cum imi doream de atata timp. sa pot zambi,acum,ca am macar un motiv s’o fac.


Locul ei

Aseaza-ti capul unde vrei
Dar pe umarul meu era locul ei,
Si-mi adormea in brate
Eu adunam sperante
Dar am pierdut-o asa usor…

Cu mainile intinse,
Cu tot atatea vise
Eu o astept in viata mea…

Mi-e dor de inc-un zambet,
Am pus atata suflet
Si nu mi-ar fi atat de greu
Daca intr-o clipa rece
Ea mi-ar sopti ca imi trece
Si se intoarce in viata mea…

Dar ochii ei nu mai vorbesc,
Ea ca pe o lacrima m-a sters
Si stele nu se mai aprind.
Si n-ai avea ce sa-mi mai iei
Caci lumea mea e in palma ei
Iar eu in vise ma inchid…


♦Poveste fara nume

in anii de mult apusi,totul era altfel. acum,totul a luat’o razna,nimic nu mai e la locul lui,totul se pierde,nimic nu se mai transforma in ceva mai bun.

si iata cum povestea ii gaseste pe ei doi,stand ca doi straini,cu ochii reci,cu privirea seaca,cu glasul stins pierdut …

totul a inceput cu cateva luni in urma : in momentul in care ea vorbeste la telefon , iar el o prinde de mijloc sa’i atraga atentia. dupa o strangere puternica de mana au urmat primul zambet,primele cuvinte rostite tremurand,ultima zi in care ei doi nu mai erau straini. au urmat lungi plimbari in noapte,curse nebune in care el era fericit,iar ea isi pierdea teama undeva in lacasul ce o mai tinea prinsa in stransoarea sa.

umbre de vise si dorinte implinite ii faceau pe ei sa se simta completi. chiar si tigarea pe care o imparteau,prin amaraciunea ei nu facea decat sa le indulcesca existenta. primele discutii i’au facut sa se adanceasca si mai mult unul in altul,le’au conferit si mai multa incredere reciproca.

melodii impartite in miez de noapte si mesaje in toiul diminetii era ritualul lor de cafea. apreciau taria dincolo de gustul amar al unui somn incomplet. imbratisari interminabile ii gaseau in rasaritul primaverii,cuvinte ce se asezau pe varful buzelor asteptau sa fie rostite,mii si mii de idei isi pierdeau din tonus atunci cand ei doi isi purtau pe brate sentimentele celuilalt.

si iata ca primul lucru pe care si’l dorisera inca de cand s’au cunoscut cu greu si’a facut aparitia. era acel lucru,era sarutul ce avea sa le pecetluiasca dorinta de a ramane unul langa altul …

dar intocmai acea seara le implineste irealul. iubirea trecea de prietenie,sufletul trecea peste ratiune,pasiunea trecea dincolo de timiditate. se intampla si era chir real. buzele sale fine ii atingeau usor gatul ; parul ei negru,lucios ii mangaia chipul… pana cand buzele ei,fara sa’si dea seama,au fost prinse in stransoarea lui atat de dulce,dar atat de puternica…

a fost o clipa,dar pentru ei deja trecuse o eternitate. eternitate pe care fericiti ar fi fost sa si’o petreaca impreuna,dar …


Ocol in jurul gandurilor

ii vedea jucandu’se cu soarele ei. voia sa si’i scoata minte,voia sa evadeze,isi dorea sa evite tot ce o marcase in vremea in care refuza sa mai surada,lasandu’se prada sortii.

nu mai putea suporta. traia o viata intr’o inima franta,isi ducea traiul intr’o lumina orbitoare, dadea ocol,iar si iar, acelorasi ganduri fade,se invartea in jurul acelorasi evenimente, aceleiasi rutine. isi dorea sa uite ca sa mai poata straluci ca altadata.

oare rasaritul va mai veni?
oare acea noua dimineata, acea noua zi va mai iesi la iveala?

soarele ei este din nou sus pe cer,astfel incat frumusetea ei se poate sublinia in lumina calduroasa a primaverii. acum,toate sperantele ei renasteau din lacrimi…


♦Naufragiul

doua suflete ratacind pe malul unei mari de vise,pe valul unor iluzii euforice.

privirile lor s’au intalnit la un apus de gheata,si’au spus cuvinte neclare,si’au ales un joc al gesturilor,un joc al nebuniei,un joc al sufletelor ratacitoare.

valurile ce se izbesc de stancile inca infierbantate de razele unui astru lenes,creaza un fundal sonor de poveste,este melodia ce le ascute pana si cele mai adanci ganduri,este ritmul ce ii tine in viata,este acel ceva ce ii poarta liber pe un nor de reverie.

umbre sterse se contureaza pe plaja singuratica ce ii mai avea doar pe ei musafiri,acum. din spatele lor se inalta forme bizare ale unor cocotieri ce tineau adapost pentru tanara pereche de visatori. un foc auriu,la amiaza incalzeste spiritul celor doi in valsuri de vara,in soapte nedeslusite,in voci tremurande,in priviri sagetatoare,pline de dorinta,de necunosut,de agitatie si totodata de calm absolut.

nisipul inca fierbinte de sub picioarele lor isi pastra atingerea fina ca de matase,era salasul perfect pentru noaptea ce avea sa ii tina prizonieri pe o insula a nimanui. chiar si soarele,ce intrase in apa involburata,ca si cand s’ar fi inecat,a dat nastere prin magie,unor sclipiri pe cerul albastru precum oceanul,dand frau liber imaginatiei,creatiei. forme stelare se conturau in inchipuirea celor doi,forme inexacte,forme bizare – erau defapt inchipuirea atractiei dintre ei doi.

briza racoroasa ce venea dinspre ocean racorea nisipul ce era culcus pentru ei,racorea apa in care ei se scufundasera in abisul atractiei fatale,flutura frunzele copacilor de pe tarm,lasand sa se auda in surdina fosnete idilice,invaluindu’i pe cei doi intr’o aura de magie,intr’un suflu unic al fantasticului.

noaptea s’a asternut peste legamantul lor ca o pecete,ca un juramant tainic intre ei si natura ce ii desavarsea ca fiinte spirituale,erau singuri in pustiu,erau doar ei doi,si totusi,natura ii unea intr’o singura respiratie,intr’un singur suflu,o singura existenta.

dimineata,portretul unui naufragiu infatiseaza o umbra a celor doua trupuri,insa ascunde fara pic de urma,fiinta ce luase nastere prin dematerializare,ce luase nastere prin vis,prin minune,fantomatic,in secretul noptii,in taina oceanului singuratic.

– umbre ascunse pe veci de natura,suflete vesnic evaporate in eter –


♦Jurnalul unei dezamagiri

obisnuiam sa imi petrec fiecare clipa a existentei in acel salas bine ascuns de ochii lumii,bine protejat de suflul de negativism al indivizilor ce inca isi mai tarau pasii slabiti pe aleea vietii.

obisnuiam sa imi astup urechile cu acordurile suave ale noptilor de vioara,obisnuiam sa imi incant simturile cu mirosuri calde de esente ale viselor trecute,ale iluziilor neconturate.

obisnuiam sa trec neobservata pe langa zidurile aglomerate de priviri necrutatoare,obisnuiam sa ma las purtata de fiecare frunza ce pica dintr’un copac la adierea vantului,obisnuiam sa ma simt un fulg.

(5 octombrie)

avea sa fie o pagina din multe alte fragmente fara continuare din jurnalul primei sale iubiri. avea sa se scrie cu mult dupa ce aceasta avea sa se fi terminat. avea sa scrie,avea sa construiasca,litera cu litera,fraza cu fraza,povestea primei sale suferinte,primei sale dezamagiri,si totodata,ultimei sale greseli.

nici macar nu stia daca isi dorea cu adevarat sa scrie acel jurnal,nu stia daca va reusi sa isi duca aceasta provocare la bun sfarsit. pentru ea,aceasta insemna sa accepte cu usurinta tot ceea ce ii rapise respectul de sine,tot ceea ce ii daduse sperante, ca mai apoi sa i se jefuiasca sufletul,sa i se goleasca inima de orice sentiment ce ar mai fi putut sa o elibereze din acea stransoare a neputintei.

acum,ca totul s’a terminat, plang, inghit, si imi ascund amarul in inima’mi plina de orgoliu,in sufletu’mi secatuit de puteri. stiam ca am procedat bine,dar oare gandul meu va fi de acord cu mine? oare imi va da pace acest fior ce ma chinuie de atatea nopti?

imi doresc sa opresc timpul in loc,sau dimpotriva,sa il derulez pana la momentul in care voi fi trecut cu bine si de aceasta incercare. nu pot sa spun ca nu ma doare,nu pot sa imi ascund chipul si acum imbujorat de lacrimi si de frig. parca si iarna asta grea e in ton cu sentimentele mele. asa ma simt si eu.

rece…

secatuita…

ma plimb dintr’un loc in altul fara sa am stare…

fiecare melodie imi rasuceste un fier incins in rana ce el a deschis’o,atunci cand a decis sa isi schimbe umbra de bunatate ce o mai avea in rautatea’i caracteristica fiecarei muscaturi veninoase,scorpionice.

in sfarsit s’a terminat. in sfarsit am evadat din stransoarea ce ma tinea prizoniera de atata timp in colivia de aur ce el avusese grija sa mi’o construiasca,colivie din care nu as fi putut iesi,fara ajutorul unui inger.

acum,nu pot decat sa fiu recunoscatoare,nu pot decat sa privesc inainte si sa sterg cu buretele toate acele zile in care durerea imi intuneca simturile si tristetea imi umbrea existenta.

sunt in sfarsit libera,in sfarsit sunt stapana propriei mele iubiri,propriului meu sine…

(21 noiembrie)

desi nu era sfarsitul,scrisese aceasta ultima parte ca finalul a ce fusese prima ei iubire,prima ei dezmagire. lacrimile ii stersesera scrisul,dar nu ii stersesera si literele incriptate in inima’i acum inghetata.

aveau sa urmeze pagini intregi pe care isi lasase amprenta suferintei,aveau sa fie lungi istorisiri,la lumina lumanarii,in nopti reci din plina vara,aveau sa fie dorinte irosite si planuri neimplinite.

avea sa fie jurnalul primei sale iubiri…


Gonind spre liniste

racoarea diminetii o imbia intr’un miros proaspat de cafea,in caldura camerei sale puternic luminata de razele astrilor crepusculari,o trezea din somnul adanc al celei mai grele nopti.

nici fotografiile nu mai aveau sunet,nici muzica nu mai avea versuri,iar obiectele din jurul ei pareau ca isi pierd,treptat,forma atat de clara,devenind pure umbre in campul sau vizual.

inca avea impresia ca se afla in vis,ca dimineata nu a venit,ca totusi va mai putea fura cateva ore de somn din existenta’i zbuciumata. se simtea obosita,se simtea slabita,si’ar fi dorit doar sa poata spune stop,sa poata opri timpul in loc,pentru a ajunge la acel ceva,la odihna ce si’o dorea inca de la inceput,la acea liniste ce doar somnul mai putea sa i’o ofere.

dar,trista,se resemneaza in coltul intunecat al odaii sale,se aseaza la pupitrul ce ii caracteriza starea de spirit al fiecarui moment,lucrurile sale capatand o tenta dramatica,dand un aer de odaie ravasita si totusi plina de viata,insa parasita de un suflet.

studiul asupra ceea ce facuse pana acum incepuse de mult timp, greselile voluntare pe care le facuse,cat si momentele frumoase prin care trecuse. nu isi dorea un suflet,isi dorea sa poata fi ea cu toti cei din jur,sa isi poata rezolva acele enigme ce o blocau in interiorul sau,sa poata zambi,sa poata afisa un suras verosimil,sa nu mai fie nevoita sa poarte pe umeri un zambet atat de fals,ce ii crispa fiecare trasatura a chipului de mult insangerat de lacrimi.

stia ca acele vremuri nu aveau sa mai revina,si totusi nu erau acelea pricina durerii ei. se intamplau atat de multe incat ii venea greu sa asimileze trairi ce nu le mai cunoscuse vreodata. existenta ei se limita la acel loc in care obisnuia sa isi petreaca tot timpul,se limita la acele scurte iesiri alaturi de persoane dragi,si totusi,nici acelea nu ii puteau readuce zambetul. il pierduse inca din copilarie.

linistea ei,cea pe care si’o dorise dintotdeauna avea,cat de curand,sa soseasca. calatoria sa spre necunoscut,dorinta sa de a parasi tot ce adunase,tot ce suferise,toate amintirile ei,aveau sa constituie ultima ei calatorie,ultima ei suflare,ultima ei privire in urma.

acum s’a sfarsit…


Un drog al sufletului

si ati putea crede ca sunt dependenta de muzica,dar o sa va contrazic.

de ce?e simplu.

pe mine muzica ma ajuta sa ma concentrez,sa ma detasez de probleme,ma linisteste,sau dupa caz ma ajuta sa ma descarc. pentru ca am gasit in muzica ceea ce uneori cu greu reusesc sa transpun pe hartie,pentru ca aud versuri care par scrise de mine. mi se intampla adesea sa asociez fiecare melodie cu o anumita stare,cu un anumit eveniment,cu un anume moment al zilei,cu o anumita locatie,persoana,parfum etc.

nu am o melodie preferata,sa pot sa spun : „da,asta o sa ramana pentru totdeauna”. mi’e imposibil sa aleg din sutele de melodii care imi reflecta practic sentimentele,doar una singura. si cu toate astea,muzica e singurul drog din viata mea (asa cum contemporanul nostru,arssura,spunea).

o ascult oriunde merg,atunci cand ma gandesc,cand plang,cand rad de’mi aduc aminte de vreo faza,cand stau noaptea tarziu sa ma uit la stele doar pentru ca am baut prea multa
cafea,atunci cand sunt trista si incep sa scriu si nu ma mai opresc,pentru ca am atatea idei ca nu le’as termina in veci.

vi s’a intamplat vreodata sa fiti foarte suparati,iar la radio sa ascultati o melodie ce se potrivea exact cu starea voastra? mie mi s’a intamplat asta de fiecare data. nu stiu,parca e ca un facut. dar sa stiti,asta ma binedispune de fiecare data. poate de asta ma numesc un „music addict”. pentru ca imi face o deosebita placere sa ascult melodiile mele de suflet atunci cand am mult de lucru,sa fac un playlist lung cat o zi de post,doar sa stiu ca o voce din fundal ma acompaniaza.

uneori,cred ca sunt un outsider,pentru ca nici macar nu mai bag in seama ce se intampla in jurul meu cand imi conectez handsfree’ul la telefon,practic evadez din lumea exterioara si imi creez un mediu ambiental placut pentru o anumita stare de spirit.

si acum va marturisesc,fiecare articol are o anumita melodie,are o anumita poveste
legata de intamplari reale,bineinteles asociate cu speranta ce mi’o pun in fiecare cuvant,in fiecare nota muzicala,in fiecare vers al melodiilor mele.

candva am am vrut sa devin dj,dar am spus ca intotdeauna vor fi altii care vor crea muzica exact pe gustul meu. si un mic sfat,incercati sa va gasiti stilul muzical preferat,si faceti’va timp sa ascultati melodiile care stiti ca va plac.

v’ar putea ajuta mai mult decat v’ati inchipui 🙂