Nu suntem decat simpli actori pe scena vietii.

Posts tagged “ploaie

♦ Inca un obstacol,inca o suferinta,inca o demoralizare. Ce sa mai fac?

ma aflu printre straini. am din ce in ce mai des simtamantul asta,ma simt din ce in ce mai singura,datorita lor. oare de ce?

pentru ca ei nu considera o placere sa vorbeasca cu mine si toti se rastesc si ma trateaza ca pe o persoana lipsita de importanta,sau doar o umbra?

dumnezeu stie. toti ma ignora. in fine,n’o sa stau eu sa plang ca unu sau altu se face ca ploua. nu o sa’mi distruga starea de spirit.

cu toate ca… nici nu mai stiu ce sa mai zic…dar stii? de cele mai multe ori,dupa ce trec prin cateva momente absolut superbe,imediat dupa au loc chestii care nu fac decat sa ma traga in jos. el nu stie decat sa ma certe,sa imi scoata ochii,sa ma faca sa ma simt un purice in fata lui,cum a facut atatia ani de zile,ea tace ca si cum ar avea un leucoplast la gura,ca si cum vocea i’ar fi muta,iar ei,aceia ce se numeau candva amici(nici macar prieteni nu mai pot spune ca am) nu fac decat sa se indeparteze…pe zi ce trece…

oare chiar e vina mea? oare chiar cer prea mult?
nu stiu…a trecut mult prea mult timp de cand am incetat sa mai traiesc asa cum vreau. chiar daca fac cam tot ce vreau. dar totusi…nu ma simt6 deloc multumita de mine…sanatatea imi joaca feste,durerile de cap nu ma mai lasa sa traiesc…cateodata mi’as dori doar sa cad intr’un somn adanc,iar cineva sa rezolve totul pentru mine.

dar din pacate nu e posibil. trebuie sa am puterea aia sa ma trezesc iar,cum am facut’o de atatea mii de ori,am nevoie de sprijin,dar tare mi’e ca din nou,va trebui sa ma ridic singura…

tu? ma vei ajuta? imi vei fi alaturi?

Anunțuri

♦ Ochii unui suflet

sentimentul ala de fericire si tristete in acelasi timp,feelingul ala de dinainte,si un nod in gat,care abia de te mai lasa sa rasufli … asta simt acum,asta vreau sa iti arat,sa iti scriu,sa stiu ca poate,defapt sigur,o vei simti si tu cand nu voi mai fi aici. vor mai fi alte cateva zile in care obisnuinta de a’ti vedea chipul zambitor si ochii blanzi vor deveni un chin,pentru ca nu vei fi acolo,vor mai fi alte multe clipe in care iti voi simti lipsa,in care imi va fi dor de caldura ta,de vocea ta,de mangaierile si cuvintele de bine ce m’au insotit in tot timpul asta,langa tine. o sa imi fie dor de cafeaua de dimineata,o sa imi fie dor sa ne tachinam,sa ne uitam la ceas si sa tragem de ultimele doua minute pana cand le facem doua ore,sa ne spunem unul celuilalt ce simtim,eu cu capul pe pieptul tau,tu cu mana pe pieptul meu. si stii ca o sa imi lipseasca pana si momentele in care cu greu reusesc sa te calmez,iar apoi am satisfactia ca macar tu mai imi oferi un suras sincer. si stii si ca zilele astea o sa le petrec asa cum ar trebui,dar ca va lipsi ceva. va lipsi boarea aia placuta ce ma invaluie atunci cand ma tii strans lipita de tine,va lipsi si tigarea fumata in doi,va lipsi si aburul fierbinte cu iz de cafea dintr’o seara ploioasa,vor lipsi drumurile pe care le faceam impreuna,va lipsi plimbarea aia in care mi’ai spus „asa vreau sa fii mereu,sa nu te schimbi!” si ma bucur,nici nu ai idee cata fericire pot simti ca am de ce sa imi fie dor,ca imi lipseste ceva,si sa stiu ca acasa o sa ma astepti tu. o sa imi spui din nou ca iti era dor de parfumul meu,de zambetul,de ochii mei. ochii care stiu cand iti este rau si cand iti este bine. sufletul care te simte in orice moment. pentru ca ce simt pentru tine m’a facut sa fiu atat de atenta in tot ce te priveste,sa incerc sa fac totul pentru a vedea o sclipire in ochii aia umezi,in ochii aia ce odata au varsat lacrimi pentru mine. si chiar de voi fi acolo si tu vei fi aici,citind asta,voi sti fara sa imi spui,ca in adancul tau surazi,ca in sufletul tau creste ceva,ca esti multumit ca ma faci fericita. desi cuvintele uneori pierd din toate trairile care le construiesc,stiu ca tu privesti dincolo de cuvinte,stiu ca citesti printre randuri si intelegi exact ce simt acum,ce vreau sa exprim. e prima zi cand nu suntem unul langa celalalt,cand timpul trece si mai adaugam la istorie inca o fila,inca o ora,inca o clipa. dar voi avea rabdare,si ti’o voi spune la momentul potrivit. vreau sa fim fata in fata,sa ma uit in ochii tai cand voi rosti cuvintele alea …


Ploaia care va cadea pacatele toate mi le va spala!

te privesc si vad in ochii tai ceea ce poate imi doream sa vad de atata timp,inca de cand visam la un fat-frumos calare pe un cal alb.

vad in privirea ta afectiunea ce mi’o porti,vad senzatia ce o ai atunci cand imi atingi buzele,iti simt caldura si iti aud respiratia.

cine ar fi crezut ca acum as putea sa stau langa tine cu atata seninatate,si in acelasi timp sa am zambetul pe buze,sa nu am nicio grija si sa nu imi pese de ce s’a intamplat sau s’ar putea intampla.

„ploaia care va cadea pacatele toate mi le va spala…”

asta e melodia care ne insoteste intr’o dimineata calduroasa,ne tine pe amandoi in brate,ne astupa urechile,dandu’ne frau liber simturilor.

mai mult nu as avea ce sa mai spun,mai multe nu as avea de adaugat. de ce?

pentru ca fericita,pot striga ca AM TOT!


♦ Cu cuvintele mele…

stau singura cu gandurile mele si abia acum realizez cat de fericita pot fi. chiar si cu atatea obstacole in cale,inca imi regasesc miezul ala de speranta sa mai pot zambi. inca mai am copilaria aia in mine,sa ma ascund de o picatura de ploaie ce se scurge de pe frunze,inca mai am puterea sa ofer liniste celor din jurul meu si sa ii fac sa se simta bine in prezenta mea,chiar daca eu poate nu ma simt ok. cred ca abia acum realizez ca,dupa mult timp,imi mai gasesc forta sa pot sa spun „uite,chiar am realizat ceva azi”,dincolo de toate esecurile de pana acum sau nervii pe care involuntar ii acumulez cu fiecare ora ce trece. pana la urma si asta e normal,nu ar mai fi firesc sa nu am nicio grija,sau sa stau relaxata,ca si cum nimic nu ar urma sa se intample sau nimic nu s’ar fi intamplat. e ceva’ul ala care te mai trezeste un pic din visare si iti dai si tu seama ca traiesti. astazi,nu stiu ce a fost cu mine,dar am simtit ca treptat ma eliberez de toata energia aia negativa ce pusese stapanire pe mine,inca de cand m’am trezit. ieri a fost groaznic,imi venea sa plang din orice nimic,chiar si graiul mi se schimbase. un prieten mi’a spus ca mi s’a ingrosat vocea,ca sunt ingrijorata de ceva. isi daduse seama ca e ceva in neregula cu mine. m’am uitat la el surprinsa,penru ca nici eu nu stiam ce aveam. intr’adevar,el imi observase starea nasoala in care eram si a facut tot posibilul sa imi revin. l’am apreciat si continui sa’l apreciez pentru asta. si astazi,nu stiu,a fost ceva aparte. poate si timpul ala petrecut cu persoana potrivita,si mai ales faptul ca aveam cu cine vorbi si ca puteam sa fiu eu,fara sa ma prefac si sa imi spun ofurile exact asa cum erau ele. fara sa ma tin de povesti sau sa incerc sa par ce nu sunt. ma uitam ca vorbeam atat de detasat si atat de calm,nici nu mai imi dadeam seama ca,cu cateva ore inainte,eram un pachet de nervi. vezi tu,chiar si iesitul asta in natura,faptul ca nu mai stau inchisa in casa,si ca sunt libera,macar 3-4 ore si ca nu mai sta nimeni sa imi urmareasca fiecare miscare imi da un sentiment de bine. si una peste alta,parca e altfel cand vezi ca aproape toate intra pe fagasul ala pe care ti’l doreai de mult. chiar si faptul ca ai cu cine sta de vorba,ca ai acolo pe cineva sa’ti fie aproape cand ai nevoie,si ca te intelege,iti simte fiecare stare,pentru ca si el,la randu’i a trecut prin ele,conteaza foarte mult. in sfarsit,pot spune ca simt o oarecare imbunatatire,dincolo de stress’ul zilnic,provocat de anumite persoane. am ajuns deja sa le ignor,pentru ca mi’am dat seama ca nu are sens. sa urasc pentru asta? nu,mi’as face si mai mult rau. prefer sa iau ce e bun din orice,pentru ca doar asa ma simt ok,si ma simt libera, multumita,implinita. simteam nevoia sa imi astern gandurile pe hartie,nu imi imaginam ca voi scrie atat,ca voi spune atatea,dar atunci cand te apasa ceva,sau cand vrei sa marturisesti ceva,o faci pur si simplu. nu stai sa te gandesti de doua ori…


Motive

era inca lumina afara. inca se mai vedea soarele rosiatic de dupa miile de blocuri ce ma impiedicau sa vad apusul vietii.priveam in gol de la fereastra camerei mele,imi fumam ultimul viciu al serii,imi sorbeam cu grija picaturile de cafea dulceaga. picaturi ce aveau totusi sa ma tina treaza pentru tot restul existentei. voiam sa fiu libera sa ma pot duce acolo,sa fiu langa acel cineva,sa pot sa imi rasfat dorintele macar odata in tot amarul asta de ani. si uite ca s’a putut. mi’am luat cheile de la masina,si am gonit nebuneste pe autostrada sa ajung,am ignorat ploaia torentiala ce tocmai incepuse,am ignorat semnele ce trebuiau sa ma opreasca sa fac vreo prostie,am ignorat tot,doar ca sa imi ating scopul. doar sa am o clipa de nebunie urmata de altele de euforie. si uite ca s’a putut. uite ca in sfarsit reusisem sa imi depasesc limitele,sa dau volumul la refuz,fara sa imi pese ca aveam sa surzesc,fara sa imi pese ca la prima curba aveam sa pierd,poate,totul. telefonul continua sa sune. continuau sa ma caute toti ce candva imi facusera rau. imi cereau iertare. ma implorau sa nu mai fac si eu la randu’mi rau. lacrimi amare mi se scurgeau pe obraji,pentru ca stiam ca erau doar alte minciuni. doar alte masti proaspat scoase din sertar. sau abia terminate,migalite cu tristete pe chip,cu un zambet in coltul gurii si pometii ridicati. acel gen de masca „sincera” pe care doar un copil naiv ar mai putea s’o creada. l’am inchis. m’am izolat complet de acea lume,am renuntat sa mai cred,m’am lasat purtata doar de ceea ce simteam in acel moment de nebunie. si trupul imi tremura. versurile alea dulci imi rasunau in minte si in suflet ca si cum acel cineva mi le’ar fi fredonat si ar fi fost langa mine. melodia aia care o ascultasem prima data parea ca e data pe repeat la infinit. nici nu stiam ca nu mai sunt in locul in care credeam ca ma aflu. parca totul era intors pe dos,parca totul se schimbase pentru mine. era altfel. era sentimentul ala de control asupra tuturor. si nici macar nu realizam…prin fata ochilor mi se derulau toate experientele placute,toate atingerile,toate plimbarile si locurile in care ajunsesem. trecuse un an din viata mea ca si cum as fi pocnit din degete. au fost prea multe intr’un timp asa de scurt si totusi nici acum nu realizez ca si astea au trecut. le priveam ca si cum in acel moment se intamplau,le simteam ca si cum le’as fi atins cu propriile’mi maini. era boarea aia de vant ce o simteam doar in momente rare,era acel miros ce imi umplea gandul si sufletul,erau privelistile si gandurile pe care le simteam in acele momente,incat mi se parea ca sunt intr’un vis. si acum mai cred asta. nici acum nu cred ca mi se intampla cu adevarat. poate e doar iluzie efemera. dar cred in ea cu toata forta. am nevoie de speranta asta,am nevoie sa fiu in sfarsit cum imi doream de atata timp. sa pot zambi,acum,ca am macar un motiv s’o fac.


♦Acel cineva special

a mai trecut o zi…

s’au mai dus inca o mie de clipe in care pur si simplu gandurile mi’au luat’o razna…

nu credeam ca voi trai clipa in care sa aflu de moartea cuiva pe care nici macar nu il cunosc,sa vad persoane din jurul meu plangand cu lacrimi de foc… e drept,as fi un monstru fara sentimente sa nu ii inteleg pe aceia ce isi pierd odraslele pe care candva le tineau in brate si le priveau cum fiecare bataie a inimii se propaga pana in adancul sufletelor de parinti…

dar nici asta nu e motivul pentru care scriu. nu este nici macar de departe inceputul ce mi’l doream pentru aceasta… s’o numesc „confesiune”…

ma incearca tot soiul de sentimente,simt ca de fiecare data piedici se interpun intre mine si universul pe care mi’l doresc… nu imi doresc luna si stelele de pe cer,nici macar o farama de praf de stele… ce vreau eu cred ca orice om cu capul pe umeri si’ar dori. liniste,prieteni de incredere,calm in cadrul caminului s.a.m.d.

astazi eram ca un strop de ploaie,asemenea picaturilor cazute cu cateva ore in urma pe asfaltul incins. simteam cum tot ce ma inconjura ma infierbanta,ma agita ca si cum ar fi fost prima stare de acest gen si nu as fi avut puterea sa ma lupt cu ea.

am renuntat de mult sa mai lupt contra morilor de vant,am renuntat sa mai par altceva decat ce sunt,am renuntat sa mai port o masca in fata celor care mi’au demonstrat ca imi pot fi prieteni. cei ce mi’au multumit cand le’am dat un sfat,cand le’am atins mana cu caldura si le’am spus ca avea sa se termine cu bine. nu voi uita niciodata zambetul si imbratisarea aceea calda,venite dinauntrul sufletului ; niciodata vorbele bune care mi s’au spus nu le voi arunca pe certuri de moment.

e adevarat,adesea,defapt de fiecare data,un cuvant spus la nervi strica o relatie de ani lungi. nu ma refer neaparat la iubire,ci pur si simplu la o prietenie ( indiferent de grad de rudenie,indiferent de varsta,de sex ).

mi’am facut din a scrie o metoda de refulare,mi’am ales sa imi raspund singura la intrebari,atunci cand simt ca innebunesc,ca am clipe cand am senzatia ca in orice moment as putea claca.

dar uite ca mai apar si suflete asemanatoare mie,mai apar si astfel de persoane care sunt acolo pentru a iti spune o vorba buna,si nu neaparat pentru a’ti da un sfat,ci pentru a iti intinde mana si a’ti spune cu blandete in glas ca va fi bine. persoane care fac pentru mine acelasi lucru pe care si eu,la randu’mi,l’am facut pentru ei.

sunt gesturi ce vin din partea persoanelor care in urma cu ceva timp,nici macar nu faceau obiectul atentiei mele,iar acum nu as putea sa stiu ca nu ii mai am alaturi.

si revin la vechile’mi ganduri,revin la ce imi spuneam adesea si realizez ca atunci cand cineva iti zambeste din suflet si are incredere in tine,cu siguranta si tu il poti trata cu aceeasi moneda. va puteti pune pe tava sufletul unul in fata celuilalt si niciodata nu va exista teama de tradare.

desi acum imi lipseste total acea stare de euforie,sunt sigura ca atunci cand ii voi simti iarasi caldura,cand ii voi prinde mana intr’a mea si va fi acolo pentru mine zambetul natural imi va reveni pe buze,iar sufletul imi va radia.

pentru ca asta face un prieten adevarat. te accepta cu bunele si relele tale,te intelege,dar cel mai important,te asculta si te face sa te simti bine in prezenta sa.


Prins intre doua lumi

sa pici intr’un somn adanc… sa iei o pauza de la viata,sa te omori treptat,sa ai un moment de respiro. iti doresti atat de mult linistea si in in sfarsit,dupa o lupta infernala o ai. in sfarsit acea patura de agitatie se ridica deasupra ta,te prinde intr’un glob de cristal,unde nimeni si nimic nu te mai poate ataca. si stai asa,pici in letargie. dai drumul tuturor sentimentelor ce te’au incercat pana acum,iti creezi propriul tau univers,nu mai depui niciun efort sa iti mai amintesti ce s’a intamplat. pur si simplu le simti,pur si simplu iti vin in minte cum boarea de vant te racoreste seara cand iesi sa te plimbi.

timpul?

nici nu mai exista. l’ai lasat undeva pe o margine a prapastiei,te’ai abandonat unui taram al pierzaniei,si nici macar tu nu mai stii unde te indrepti.

desi stii ca traiesti,te simti ca si cum ai fi un suflet mort. nu’ti mai trebuie mancare,nu’ti mai trebuie apa,nu mai ai nici voce,nici auz. esti cazut intr’un abis,un tunel ce duce in jos,fara macar sa aiba un punct mort,sau macar o iesire. stii ca ti’ai dorit asta,si totusi nu crezi ca ai mai putea face ceva sa te poti trezi la realitate. oamenii din jurul tau iti spun ca ai o alura fantomatica,ca ai ajuns o umbra,dar tie pur si simplu nu iti pasa. esti multumit ca,cel putin o perioada,ai reusit sa fii singur.

dar iata ca vine si momentul ala greu. momentul cand intr’adevar ramai singur,si totul se intuneca in fata ochilor. momentul cand cei ce obisnuiau sa te caute acum nu o mai fac,momentul cand norul ala de puf dispare,si negura ii ia locul. sunt exact momentele alea cand ai vrea sa intorci lumea cu susul in jos,sa iti reconstruiesti viata pe o fundatie mai solida,momentul cand in sfarsit doresti sa te stabilesti,sa incetezi sa mai fii un nomad ce bantuie prin vai intunecate,cersind dupa dumnezeu stie ce.

si totusi…

totusi treaba asta nu se intampla. nu se intampla pentru ca esti singur. pentru ca ti’ai indepartat toti prietenii,te’ai inchis intr’o colivie si ai respins ajutorul celorlalti. ti’ai lasat lacrimi sa curga,ai refuzat batista ce iti putea lua durerea,ai refuzat sa iesi din acea stare care te’a distrus. acum deja e prea tarziu. va trebui sa astepti inca pe atat sa iti poti reveni? va trebui sa mai suferi inca pe atat ca sa te trezesti la realitate? sa iti dai seama ca poti trai,nu doar supravietui?

si totusi,iata’ma in fata calculatorului,intr’o zi ploioasa,spunandu’ti tie ce sa faci,povestindu’ti viata pe de’a’ntregul,dandu’ti sfaturi,fara sa uit ca defapt,atunci cand te descriu pe tine,practic,imi pun spiritul pe tava in fata ta,imi dau mie sfaturi. poate voi reusi candva sa le respect. poate nu. nu voi sti niciodata.

~ sufletul unui om este roman deschis. intotdeauna ii este greu sa il scrie,dar il poate povesti la nesfarsit ~


♦ Pierduti in negura vremii

privesc un rasarit rosiatic ce lumineaza intreaga suflare. este inca devreme si totusi un parfum imbietor de primavara strabate prin crapaturile din geam,trezind la viata toate obiectele moarte de peste noapte.

ca printr’un vis, cearsaful ce imi acopera trupul peste noapte imi aluneca pe nuri, dezgolindu’mi spiritul, eliberandu’mi simturile. sunete indescifrabile imi patrund pana in adancul fiintei,resuscitand fiecare conexiune intr’un mod absolut miraculos. ciripit de pasarele si susurul unui izvor creeaza ambientul perfect pentru momente intregi de reverie.

privesc soarele cum aluneca pe bolta cereasca,creand curcubee de culori printre stropii calzi de ploaie,privesc roua de pe frunzele verzui ce isi intind nervurile spre mine.

dintr’o data norii dispar,se evapora ca si cum n’ar fi fost,lasand in urma lor o puzderie de culori stralucitoare asezate cu meticulozitate aproape inumana pe intinderea vasta a liniei orizontului. mii si mii de nuante se reflecta in izvorul de cuvinte,sute de umbre joaca un dans vesel al realizarii doar pentru a deschide primul boboc al primaverii.

ultima nuanta albastruie face loc selenei sa isi intre in drepturi,sa preia locul soarelui,sa ridice in cele din urma piedestaluri ultima raza crepusculara,ultimul strop de lumina,ultima iluzie de miscare.

stele argintii iau locul curcubeelor de dimineata,dare stralucitoare se pot observa acum,in locul razelor de soare. greieri condimenteaza ambianta de seara,un usor sunet de vioara imbie firele de iarba la un tango in briza serii,un ultim clinchet stinge toata suflarea,pentru ca a doua zi totul sa o ia de la inceput.

– pentru ca sunt zile din viata noastra,iar noi nici macar frumusetea lor nu o mai putem observa –


♦Teama

ceata densa a sufletului sau incepea usor usor sa se ridice undeva deasupra norilor,incepea sa se evapore odata cu venirea florilor in sufletul sau. dar totusi,acea urma neagra inca persista in inima ei,inca atragea durere si lacrimi.

spusese stop cu lacrimi in priviri,vocea lui ii sfasia pur si simplu sufletul,dar amandoi stiau ca povestea lor,mai devreme sau mai tarziu,avea sa se sfarseasca. a trebuit sa vina acea noapte blestemata,cand nevoia de a fi unul langa altul era vitala,iar ea l’a sunat. si ceea ce trebuia sa fie o discutie in doi,a ajuns sa fie o discutie ce ii distrugea pe amandoi,aveau sa se spuna cuvinte dure,aveau sa se verse cristale amare,aveau sa fie doi,si poate niciodata sa nu mai fie unul.

***********************************************************

si totusi, daca iubim,de ce ne refuzam fericirea? de ce,atunci cand o gasim, frica din suflet ne face sa luam decizii pripite,ne face sa spunem stop atunci cand nu este cazul?

este greu sa nu mai ai surasul sau senin,sa nu mai existe plimbarile prin parc sub cerul argintiu,si sa iti aduci aminte sarutul din mijlocul ploii. sa realizezi ca undeva,candva,erati doar voi doi,iar acum totul a palit in umbra unui trecut innegurat.

dar…regretul cel de pe urma,de multe ori nu isi mai are rostul.de cele mai multe ori,acel „nu” nu face decat sa rupa legatura,sa afle veriga slaba,sa arda in flacari mistuitoare sufletul celor doi.

si totusi viata merge mai departe. au fost momente placute,au fost vise in doi,au fost un singur suflet,si amandoi stiu ca ce a fost nu va fi niciodata uitat,pentru ca,da,a fost iubire.

***********************************************************

in camera goala,un rasarit de soare pal ii deschide ochii inlacrimati,o atrage spre lumea de afara,o scoate din barlogul ei spre lumina. dar ea refuza. refuza sa iasa,refuza sa uite,refuza sa mai gandeasca,sa mai iubeasca. nici tigarea,acum aprinsa,nu ii mai ajuta cu nimic. simtea ca arde la fel ca obiectul incandescent ce statea drept in degetele ei subtiratice. parfumul de cafea,ce ii amintea mereu de el,si placerea de a o savura impreuna,acum se stinsese si ea. simtea ca a avut totul si l’a pierdut dintr’o prostie. poate asa si este,dar oricum,pentru ea,e deja prea tarziu sa mai poata repara ceva. si’a dat toate sentimentele pentru nebunia ratiunii,pentru simplul fapt ca judecata ei nu se baza pe simturi,ci pe ratiune.

pentru ca niciodata nu va gasi pe cineva care sa fie perfect,iar atunci cand il va gasi,din nou ii va da cu piciorul,pentru ca se va speria de fericirea pe care o va gasi alaturi de el.

pentru toate cele ce au fost,pentru sufletul ce si’l daruise,pentru sprijinul oferit,nu va uita niciodata binele ce i’l facuse,chiar daca a ales sa plece.

un „adio” a fost ultimul lor cuvant…


*Euphoria

un rasarit de soare intr’o inima de gheata…un suflet pierdut pe cararea iubirii…ratacind printre vise,zburand spre stele,isi face loc printre nori,ca sa ajunga la cer. motiv pentru iubire,motiv pentru viata,motiv sa te inalti spre iluzie,motiv sa calci peste durere,motiv sa fii fericit.

un cristal de gheata intr’o mare de foc,un suflet rece intr’o iarna calda. o marmura taioasa intr’un slefuitor de diamante. crepuscul in mijlocul zilei,lumina in toiul noptii,stralucire in matul unui cer negru. curcubeu in mijlocul ploii,zambet in mijlocul tristetii.

muzica. dans.

as fi in stare sa ascund toate stelele de pe cer in sufletul meu,sa fiu atat de luminoasa incat sa par si eu o stea. sa spun ce vreau,sa regasesc calea pe care am pierdut’o,sa fiu insecta de pe un perete,sa ma scufund in abisul unei realitati. fiecare zi e o alegere si totusi pe caile corecte nu se castiga,trebuie sa fie acele cai neobisnuite,care ascund toate stelele,trebuie sa fie ele cheia spre iluzoriu,spre euforie.