Nu suntem decat simpli actori pe scena vietii.

Posts tagged “speranta

♦ Vei reusi ?! ♦

atunci cand nu stii sa decizi intre suflet si ratiune,e greu. cand vrei sa faci un lucru si apoi multe iti impiedica reusita,e crunt. creierul o ia razna,mintea ti se incetoseaza,totul isi pierde claritatea,vezi rosu in fata ochilor,si… rezultatele sunt catastrofale.

toate povestile frumoase incep cu ” A fost odata … ” pana si intamplarile reale preiau ceva din acest SF nebun,ireal. lucruri se intampla,istorisiri decurg,apar zambete,apar sentimente,fericire,multumire,iubire… ah,ce frumos…

parca iti invie sufletul la viata. parca te simti the one and only. fluturasii isi fac loc agitati in stomacul tau,cunosti persoane,vorbesti,iti spui opinia,incerci,esuezi,te ridici,iar incerci si … MINUNE!! castigi! obtii ce ti-ai dorit cel mai mult de la viata. iti dai seama ca lucrurile intra pe fagasul normal,ca a rasarit si soarele pe strada ta,ca in sfarsit,iti primesti rasplata.

STOP!

nu e chiar cum crezi. fericirea nu tine decat 3 zile. asa zic batranii.

dar tu vrei sa demonstrezi ca va tine chiar mai mult de 300 de zile. si te chinui,iti faci ordine in ganduri,incerci sa faci alegerile potrivite,sa iti iasa totul dupa suflet,sa radiezi si sa iti tii aproape visele. si chiar reusesti. si te bucuri,pentru ca vezi ca va tine,te entuziasmezi pe cat de mult poti,atat de mult ca simti ca iti sare inima din piept. si parca incepi sa iti revii. parca esti tu din nou.

NU!

viata iar te da peste cap. si suferi,si iti curg lacrimi in cascade,si simti ca viata nu are rost,te demoralizezi,cazi,vrei sa fugi,sa pleci,sa te detasezi,si iti doresti din tot sufletul sa fi fost altfel,sa se fi intors roata pentru tine,nu impotriva ta.

UITE CA SE POATE!

iti mai da o sansa. mai dai o sansa. poate e ultima. dar vrei sa fie bine. vrei ca macar de data asta sa reusesti. lupti si iubesti,esti sincer si vorbesti,asculti,sfatuiesti,oferi un sprijin,pentru ca stii cat de frumos va fi. de data asta,iti faci cele mai mari sperante,vrei sa iti pui toate iluziile in acelasi cufar mic de lemn,aceleasi iluzii,sa fie alaturi de iluziile lui. vrei sa fie bine,iti impui,te schimbi,pentru ca si lucrurile s-au schimbat intre timp. sunteti alti oameni,mai maturi,suficient de inradacinati incat sa realizati ca nu mai sunteti copii. parca acum totul depinde de voi.

SI…

si ai vrea sa continue asa la nesfarsit. ai vrea sa fie o poveste de viata,o lectie,un drum ce va servi de exemplu de viata pentru restul.

depinde doar de tine,de voi…de toti..

ca aceeasi poveste inceputa cu ” A fost odata… ” sa se incheie cu „Si au fost fericiti…pana la adanci batraneti…

sa merite suferinta,chinul,iubirea,placerea,bucuria,sa aiba toate o recompensa.. sa nu se ajunga la ” A fost candva,acum s-a terminat...”

Anunțuri

Erau atât de mici,ȋncât…

Astăzi de dimineaţă, când am tras sertarul din mijloc de la birou, să-mi caut ochelarii, am văzut că trăiesc ȋn el niste omuleţi. Intre tocul pentru ochelari şi plicul cu fotografii se afla o tânără pereche, mică, dar drăguţă. El, mare cât jumătate din palma mea, zâmbitor, cu ochii luminoşi ; ea, cât degetul meu inelar, zveltă şi aurie. Părul strâns la spate, semănând cu talasul, ȋi atingea umerii. Se uitau unul la altul, iar când am deschis sertarul, cu aceeaşi mişcare speriată, şi-au intors capetele spre mine, siliţi astfel să privească drept in sus. Fată de ei, eram cât Dumnezeu de mare şi greu. Am zâmbit, iar zâmbetul meu era pentru ei ca schimbarea vremii pentru cer. De altfel, nu păreau ȋnspăimântaţi. Luându-se de mână, s-au apropiat câtiva centimetri de pieptul meu, ȋmbrăcat ȋntr-un pulover albastru de lână, de care se sprijinea sertarul tras. Sub tălpile lor, a foşnit un săptămânal ilustrat cu care era aşternut sertarul. M-am aplecat, simţind că fiecare mişcare a mea poate să fie pentru ei ca un cutremur de pământ. Nu le puteam vedea expreşia ochilor, fiindcă erau prea mici, asemenea unor bobiţe intunecate. Mi-au explicat fără teamă că au necazuri. Mama ei nu este de acord cu căsătoria lor. Parcă-mi cereau ajutor.

Eram dupa micul-dejun, ȋntr-o dispoziţie excelentă. In sertarul meu se ascundeau lumi ȋntregi, sentimente, probleme. Pentru că numai intâmplarea făcuse să-i văd mai intâi pe ei doi. S-a arătat că au familii mai apropiate şi mai depărtate, că locuiesc ȋn casuţe micuţe, aflate de asemenea ȋn sertarul meu, că acolo este chiar o străduţă ȋngustă şi poate şi altceva. In orice caz, sertarul meu era intotdeauna plin de dorinţe, iubire şi adversităţi, lucru pe care l-am descoperit cu uimire. Işi aveau problemele lor, iar relaţia existentă ȋntre vieţile lor şi mâinile mele, glasul meu, fiinţa mea mi-a produs o plăcere ciudată, necunoscută pană atunci.

Deoarece am devenit pe neaşteptate o forţă nelimitată care, tam-nisam, luând cunoştinţă de trăirile lor, putea să le influenţeze. Erau atât de mici, ȋncât, la drept vorbind, pentru mine ei nu insemnau nimic, eu insă puteam fi totul pentru ei.

Repet, mă aflam intr-o dispoziţie bună şi m-am ocupat indată de rugăminţile lor. Am promis să vorbesc cu mama micuţei blonde. Mă bucuram dinainte ce mare autoritate voi fi pentru ea. Uitându-mă mai bine ȋn sertar, am vazut acolo şi linia orizontului a cărei existenţă in această cutie de lemn nici măcar n-o bănuiam. M-am aratat bun şi prietenos, ziua de august se anunţa senină. Am glumit cu ei, am râs, ba m-am dus şi la oglindă să-mi văd ochii verzi-cenuşii, necuviincioşi şi mari in comparaţie cu eleganţa bobiţelor omuleţilor. In sfarşit, dându-le de inţeles in mod delicat că trebuie să ies, am plecat ȋn oraş.

La cafenea, m-am intâlnit cu cineva care socotea că trebuie să-şi faca iluzii ȋn ceea ce mă priveşte. Cerul se innorase ȋntre timp şi a ȋnceput să plouă. După aceea, când m-am intors acasă, a incetat, dar pe strada rău pavată se adunaseră băltoace. In trecere, un autocamion ȋmprăştia noroiul moale. M-am lipit de zid, dar degeaba, fiindcă pantalonii mei noi de culoare deschisă, la care ţineam foarte mult, au fost murdăriţi de stropii de noroi.

Acasă, am deschis sertarul, căutând periile. L-am gasit acolo pe tânărul pe care ȋl cunoscusem, ȋmi făcea semne cu mâna. Zâmbind cu timiditate, mi-a explicat că acum este timpul tocmai potrivit să ȋi ajut, că …

I-am măturat pe toţi cu o singură miscare de mână.

stii… am citit povestioara asta.. am vrut sa o impartasesc si cu tine,sa iti dai seama cat inseamna micile bucurii.. micile suflete ce depind de tine..

asta inseamna sa iti pese de aia mai mici ca tine.. sa nu ii maturi cu o singura miscare..


Bine te-am regasit,dragul meu…

off, ce mult a trecut de cand nu m-am mai confesat tie, dragule.. nici nu stiu de unde sa incep, a trecut prea mult timp, si parca imi e si jena sa vin iar la tine, sa ma intorc cu coada intre picioare si sa iti spun ca mi-a fost dor de tine.. mi-a fost dor sa iti mai spun tot ce am pe inima, sa iti impartasesc ganduri frumoase, sa iti spun tot ce mi se intampla, sa imi regasesc cuvintele de altadata..

stau acum la o tigare cu tine si ma gandesc asa, ce ti-as spune daca ai fi o persoana pe care te-am dat uitarii, te-am abandonat din dorinta de a fi altfel, de a-mi lasa trecutul in urma? dar recitesc ce iti spuneam anterior si realizez de ce mare folos ai putut sa imi fii. stii? imi pare rau ca ti-am inselat increderea si ca te-am abandonat. esti ca un jurnal caruia stiu ca ii pot spune orice si asta ma face sa ma simt oarecum bine, dar stiu ca tu ma vei intelege si ma vei ajuta sa ma destainui tie,dragul meu!

a trecut mult timp, intr-adevar.. un an? poate si mai bine. dar s-au intamplat multe in perioada asta. s-a terminat o etapa din viata mea, am inceput alta, in sfarsit parasesc casa ce ma tinea prizoniera, in sfarsit parca imi iau viata in piept. sunt studenta acum! dar cu acelasi suflet de pana acum,doar putin mai inraita fata de persoanele ce mi-au facut rau.

insa.. nu despre ele vreau sa vorbesc acum. vreau sa iti spun dragul meu, de sufletele minunate ce le-am intalnit. sufletele care mi-au fost alaturi la greu si cei ce mi-au oferit un sprijin cand am avut nevoie de o vorba buna.

in primul rand.. EL! brunetul ce mi-a furat inima,ochisorii caprui ce mi-au sters lacrimile, cel care mi-a spus : „meriti totul!”.

stii,parca e ca o poveste in care toate se rezolva de la sine. in care toate isi urmeaza cursul frumos si firesc, si in care toate isi gasesc o solutie. as vrea ca doamne-doamne sa imi indeplineasca toate dorintele aprige legate de EL! dar stiu ca asa va fi. am incredere ca greselile si rautatile vor disparea pe parcurs. 

si apoi,sa vorbesc putin despre EA. oarecum ea m-a facut sa revin la tine. si stii de ce? si cum? poate o sa ti se para o prostie, dar uite ca e o prostie buna. am auzit-o cantand, recitand, am ras si am plans cu ea, si m-a impresionat profund povestea ei. o fata obisnuita, o tipa extrem de inteligenta, dar cu o personalitate ciudata si un suflet imens. imi pare rau doar ca nu m-am apropiat de ea mai devreme. e genul ala de fata pe care daca o vezi pe strada, infatisarea ei iti spune „mda,alta tipa dura si plina de ea”. neah!  n-ai nimerit-o. e genul ala care sufera si tace, care se inchide in sine si rabufneste doar in fata celui in care are deplina incredere. din fericire, sau mai bine zis, spre mirarea mea, am avut norocul sa mi se deschida in fata. si crede-ma cand iti spun, vei ramane si tu uimit. dar mai pastrez putin misterul, vei avea sansa mai tarziu sa o cunosti si tu mai bine 🙂 inca mai am multe lucruri pe care sunt convinsa ca le voi descoperi la ea. si zau ca sunt curioasa!

in fine.. si eu voi avea mai mult timp sa iti povestesc despre tot, sa iti mai astern gandurile mele, acum e tarzior, dar incep sa imi aduc aminte ce placut era cand stateam noi doi de vorba si iti dadeam ocazia sa ma privesti.

mi-a fost dor de tine!

*** Tu,constiinta mea, careia iti scriu, fii propia mea aparare! ***


♦ Viata prin ochii unei leoaice ♦

Stau intinsa si soarele imi incalzeste lenes, blana….ochii, pe jumatate inchisi, cern imagini, recompun lumini, deseneaza umbre….oamenii nu sunt decat niste siluete care se perinda in jurul meu, unii cu teama, altii mestecandu-si curiozitatea odata cu chestia aia nesuferita pe care o numesc chewing gum, si improscandu-ma cu flash-urile aparatelor de fotografiat….

Oamenii…cateodata imi aduc aminte ca ii urasc…m-au rapit savanei, spatiilor nesfarsite si tremurului ierbii….mi-au luat bucuria vanatorii si clocotul sangelui in perioada de rut…atunci, muschii incep sa toarca mai aspru, si ghearele se ivesc, curioase, din portocaliul blanii…

Ma intreb cum ar fi daca as insfaca de exemplu, unul din ei…ar putea fi ingrijitorul care imi lasa hrana, de fiecare data de la distanta, atat de incordat incat ii pot adulmeca frica prin pori….

Cred ca ar fi o joaca de copil…parca aud oasele troznind sub coltii mei ascutiti, si simt mirosul sangelui, care ma imbata inainte….

Insa….niciodata nu am atacat decat atunci cand imi era foame, sau vroiam sa aduc hrana pentru ai mei….imi visez mereu puii, le aud scancetele, si uneori imi apare in fata coama LUI, REGELE MEU… si ii aud ragetul…

Am amortit….ma ridic deodata, savurand infiorarea tigresei din cusca de alaturi….

E batrana..era deja aici cand m-au adus. Batrana si invinsa. Blana i-a naparlit si pe alocuri, are portiuni mari unde se vede pielea, de un vanat uscat….probabil ca nici coltii nu o mai ajuta, mai mult molfaie hrana….nici macar halcile de carne cruda nu o mai pot face sa lupte…sa spere ca intr-o zi gratiile astea blestemate vor disparea, sau, ca printr-o minune, cei ce ne chinuie vor ajunge in locul nostru , iar noi ne vom intoarce ACOLO….

Treizeci de pasi…atat masoara cusca mea. Treizeci de ganduri, de vise de libertate, nari lacome care
se arcuiesc spre treizeci de zari….

Ajung la capatul drumului intr-un timp mai scurt decat cel care mi-ar fi fost necesar inainte pentru a sfasia si a ma imbata cu prima muscatura…inainte…inapoi….inainte…inapoi…

E deja seara, mi-e foame…..si nu sunt decat un leu, intr-o cusca.


♥ Undeva,acolo,doar tu si eu… ♥

poate fi mai dulce decat atat?

se poate sa am parte de mai mult de atat?

stii,in seara asta m’ai uimit cu adevarat. te cunosteam,dar parca acum vad din ce in ce mai multe in tine. nu,nu te speria,nu e inca una din declaratiile mele siropoase de dragoste.

am o stare de bine,stii,tu mi’ai oferit’o… mi’ai zis atat de dulce sa nu pun bot si mi’ai zambit atat de calduros incat nici nu as avea cum sa ma supar pe tine,crede’ma! ma uitam in ochisorii tai si parca iti sorbeam cuvintele unul cate unul si ma jur ca nu stiu ce ma apucase. de parca niciodata nu te’am vazut cum te’am vazut acum. si brusc,am realizat inca odata cat de multe descopar zi de zi la tine.

si asta ma uimeste din ce in ce mai mult. serios! imi aduceam aminte,parca un sir de amintiri mi se perindau prin capsor si parca imi zambea sufletul. acum chiar imi pare rau ca m’am suparat de atatea ori pe tine,si daca aveam si daca nu aveam dreptate. imi pare rau ca am tipat la tine cand nu trebuia si ca te’am scos din minti de atatea ori. stiu ca ma intelegi si ca intotdeauna privesti si din punctul meu de vedere,si asta e una din calitatile pe care le ai. din alea multe. si le stii,ca ti le’am repetat de atatea si atatea ori.

stii,parca as mieuna si as toarce de fericire acum. sau mai degraba te’as cuprinde cu bratele si te’as purica si te’as scarpina asa cum bine stiu ca iti place,si ca din cauza asta ma numesti maimutica tailandeza..

off,stii,cateodata asa te’as strange la pieptul meu fara sa iti mai dau drumul,doar pentru ca stii cum sa ma faci sa ma simt ca si cum nu as vrea sa iti mai dau drumul,ca si cum te’as impacheta ca pe un biletel de amor si te’as purta cu mine oriunde m’as duce..

vezi? de asta nu pot sa te fac sa suferi,de asta nu fac nimic din ce altele ar face doar ca sa’si demonstreze ca sunt tari sau smechere sau mai stiu eu ce..

pentru ca undeva,acolo suntem doar tu si eu…


Maturitate si copilarie,egoism si daruire,asemanari si deosebiri.

inspirata fiind de un post al Thaisiei,mi’am adus aminte de cateva greseli pe care le’am facut,de niste lucruri pe care as fi vrut sa le spun cuiva,de niste lucruri pe care mi le doream si la care nu mai ajungeam.

si acum sunt de parere ca am momente in care reactionez ca un copil,cand plang degeaba si mai ales in fata unor oameni carora poate nu le pasa. asta e cea mai mare greseala,ca foarte greu ma stapanesc cand am un motiv pentru care,efectiv,cade cerul pe mine. sunt clipe in care imi inghit cuvintele,doar ca sa nu ii fac pe cei de langa mine sa sufere,ca mai apoi tot eu sa sufar,tot eu sa am incertitudini,tot eu sa fiu cea care varsa lacrimi fara sa o vada nimeni. stati linistiti,nu sunt emo :)). am o fire mai sensibila,e adevarat. mi s’a si spus ca sunt prea fraiera ca pun la suflet,ca sunt prea dependenta de cel de langa mine. dar de ce nu as fi,cand alaturi de acel cineva am avut parte de momente mult prea frumoase ca sa le uit?

atunci cand ceva incepe sa mearga prost,as face orice sa revina la ce’a fost si grabesc lucrurile in loc sa las timpul sa isi faca datoria,in loc sa las lucrurile pur si simplu sa curga,ca toate sa isi revina de la sine. ce e cel mai curios e ca niciodata nu va mai fi la fel. cred ca de asta m’am convins de nenumarate ori.

ideea e ca asa de mult mi’as dori in momentul asta sa fie toate asa cum imi doresc eu. dar na,niciodata nu e cum vrei tu,ci cum vrea Al de Sus 😀

sunt multe lucruri pe care as vrea eu sa le schimb dar din pacate,este imposibil ca eu sa le fac pe toate. am incercat eu sa ma schimb,sa fac anumite diferente si sa ma comport ca atare. nu,nu e ipocrizie cum ar sugera unii si altii,e vorba de comportamentul pe care il merita fiecare in parte.

prietenii…aici am gresit iar. pe unii i’am indepartat,fara sa vreau. pe altii i’am uitat,iar ceilalti m’au uitat. poate ca doar aia care raman sunt cei care n’au niciun interes fata de tine. sau poate au,fara sa iti dai tu seama.

relatiile? aici chiar e greu. trec printr’o perioada foarte ciudata,nu stiu ce mi se intampla,dar de fiecare data mi’as dori si mai mult,si mai mult,dar astfel incat si el sa se simta bine,sa ii faca placere sa imi fie,sa ii fiu alaturi. sa nu fiu nevoita sa il supar,sau sa nu ii dau ocazia sa imi reproseze mai tarziu. adica,intotdeauna,ce am cautat a fost comunicare si afectiune. nu neaparat iubire. sentimentul asta poate disparea la fel de usor cum apare si cred ca toata lumea e de acord cu mine aici. ce vreau sa spun e ca urasc sa fiu tratata cu raceala din partea cuiva doar pentru ca altii s’au bagat,au influentat sau mai stiu eu ce. eram gata sa pun stop,dar m’am gandit mai bine. mi’am dat seama ca daca fac asta acum sigur imi va parea rau,pentru ca simt ce simt. voiam in primul rand sa imi dau mie o sansa. si am incredere ca nu o sa regret. dar asta depinde si de el.

intotdeauna am crezut ca prietenii,distractia si a „face tot ce vreau” ar insemna fericirea. eh,uite ca nu e asa deloc. cand una merge bine,se gasesc intotdeauna altele care sa se strice. si cand te vezi in postura asta iti vine sa te iei la palme. la modul cel mai sincer :))

vorbesc cu mine insami,in speranta ca poate ma trezesc la realitate,ca poate reusesc sa mai pun si altfel problema astfel incat sa nu mai imi fie frica sa spun exact ce vreau,atunci cand vreau,fara teama ca as putea sa ranesc pe cineva. si de asemenea,sa realizez ca pot foarte usor sa opresc ceva atunci cand nu mai doresc sau nu imi mai face placere sa fac acel lucru.

dar acum revenind la latura infantila. in teorie toti suntem buni,dar in practica fiecare din noi da gres. sunteti de acord cu mine? degeaba imi dau singura sfaturi daca nu sunt in stare sa le respect.pentru ca in viata trebuie sa fii si matur si copil,si egoist si daruitor,si la fel cu cineva dar si diferit de acel cineva,ca sa poti sa mergi mereu mai departe cu capul sus,sa poti sa traiesti momentul,nu sa te intorci in trecut sau sa iti faci planuri de viitor,pentru ca …

… mereu se vor gasi lucruri care se vor opri la jumatatea drumului,si parti din trecut ii vor provoca la nesfarsit dureri celui ranit…


♦ Din nou…

in urma cu o luna incepea un nou capitol in viata mea. urma sa las trecutul in trecut,urma sa las deoparte tot sirul lung de suferinta,toate palmele pe care mi le daduse viata,toate jignirile pe care fusesem nevoita sa le suport,urma sa scap de ce ma urmarea de mult timp – de toata teama pe care o aveam de rau. alesesem sa plec cu ea,sa uitam impreuna si sa ne construim un viitor doar al nostru,doar noi doua si doar clipele noastre impreuna.

ei ne primisera,ne acceptasera si se bucurau pentru decizia noastra,pentru pasul asta. pentru ca in sfarsit avusesem taria sa incheiem orice socoteala cu trecutul,sa’l stergem cu buretele si sa incepem ceva nou,O VIATA NOUA!

a fost bine acolo. a fost superb. parea un vis,dar credeam cu toata taria ca este realitate…

eram libera sa imi vad de viata mea,eram libera sa fac aproape tot ce’mi doream. atunci ma sprijineau toti,erau toti de partea mea si totul era roz. imi revenisem,ma pusesem pe picioare,sanatatea mea isi reluase cursul normal,zambeam,radeam,ma simteam bine,linistita,multumita,satisfacuta,de ce nu? satisfacuta ca obtinusem tot ce imi dorisem vreodata. o relatie,o familie,sprijin,afectiune,sprijin.

si dintr’o data,usor usor,chiar daca a fost mult prea repede,s’a rupt. cateva telefoane si o intalnire,niste acte si cateva promisiuni au schimbat totul in mai putin de o zi.

am facut tot posibilul sa o intorc,am incercat din toate puterile mele de copil care vrea sa faca numai bine sa nu pierd ce reusisem atat de greu sa obtin. i’am ascultat pe ei,am cantarit ce mi se spunea dintr’o parte si din alta, am judecat si am pus in balanta. chiar si in sinea mea,stiam ca trebuie sa fac pe dracu in 4 sa o tin acolo,sa nu o las sa plece de unde venise…

si am facut…am luptat cu mori de vant,am stricat o relatie frumoasa de sange,doar din iubire si din dorinta de a fi bine. am incercat sa o conving ca nu e chiar atat de drept expusa. ca sa fiu si mai mult chinuita si haituita ca un caine,am fost gonita. am fost asemuita cu acea persoana,mi s’a spus ca nu sunt crezuta,mi s’a aratat ca nu am fost ascultata,nu mai spun ca mi’as fi dorit macar atunci sa fiu inteleasa. nu,astea nu s’au intamplat. nici pe departe.

dintr’o parte gonire,din alta parte incercarea de a ma cumpara. nu asa se rezolva ceva. am spus ca daca ei au decis ca e mai bine ca noi sa plecam,inseamna ca poate dumnezeu imi da inca o lectie. nu imi convine si nu imi va conveni niciodata,pentru ca eu sunt genul ala care iarta pe moment poate,dar nu va uita niciodata ce i s’a intamplat. si bun,si rau.

doar El imi mai e aproape,doar El stie cat am suferit,cat am tras,cat am incercat. ma acuza toti,rand pe rand,ca nu am fost suficient de convingatoare sau ca am gresit cand am facut ce am facut. nu,nici nu am gresit,nici nu m’am dat pe dupa deget. am spus ca nu imi convine,am dat argumente,poate spuse mai frumos sau poate mai urat. am facut totul ca sa nu fiu nevoita sa ma intorc aici,asta a fost motivul…

dar chiar si asa,chiar si cand am facut tot posibilul,si ei stiu asta in subconstientul lor,toti stiu asta,continua sa ma acuze. de ce? pentru ca sunt singura care mai sufera,sunt singura care se mai framanta si nu poate dormi din cauza grijilor,din cauza frustrarilor. da,sunt aici acum,dar nu inseamna ca mi’am schimbat modul de a gandi. da,sunt aici,dar asta nu inseamna ca as vrea sa renunt la ce mai am. nu,nu voi renunta la singurul lucru care mi’a ramas. singurul lucru care m’a ajutat sa meg mai departe pana acum si vreau sa ma ajute si in continuare.

nu insist degeaba. nu lupt atat de mult orbeste. lupt pentru ceva. pentru ceva in care cred cu toata taria mea. nu pentru ca e datoria mea,ci pentru ca asta simt si pentru ca vreau sa demonstrez ca pot face in asa fel incat macar noua sa ne fie bine. teama nu isi are locul atunci cand iubesti nebuneste asa cum o fac eu,asa cum o face el. vreau sa demonstrez ca ma tin de promisiunile pe care le’am facut,doar ca am nevoie de macar putina intelegere. a se pune in locul meu e extrem de greu,si stiu asta. dar o gandire rece va scoate la iveala faptul ca daca o relatie se desfasoara cu stiinta,daca asta e situatia,va fi mai bine.

in momentul asta e singurul lucru care ma mai indeamna sa am o rugaminte,sa explic ceva,sa fiu inteleasa si sa nu fiu acuzata ca am picat pe o panta gresita. pentru ca asta e inca un obstacol pe care ca un suflet,trebuie sa incercam sa’l trecem. vreau sa fac tot posibilul sa mai salvez ce a mai ramas. sa nu distrug si eu ceea ce deja au distrus altii.

nu pot ascunde ce simt acum,si pentru ca nu am cui spune totul de’a fir a par,asa cum este – unora nu ma pot descarca,pe altii nu ii intereseaza problemele mele,cativa dintre ei ma acuza si acum,iar ceilalti nici macar nu vor sa ma asculte,sa’mi vorbeasc – stau si vorbesc singura cu un monitor,scriu ceva ce poate nimeni nu o sa citeasca,pentru ca nu e nimeni care sa ma asculte si sa ma inteleaga si sa ma ajute.

am ramas singura si nu mai sunt la fel. nu ma atinge cu nimic faptul ca ei ma privesc si ii doare ca nu stiu ce mi se intampla,ca nu stiu ce am eu pe suflet,dar nici nu le voi spune. le va lua mult sa descopere. ce ma doare este ca mai sunt cativa care au crezut in mine,si’au pus toate sperantele in mine,iar eu nereusind,sunt acum tinta unor razbunari,unor cuvinte foarte dure,unei legaturi ce fara ajutor se va rupe.

vreau macar aici sa nu fiu acuzata ca n’am incercat totul,ca nu am dat dovada de bunavointa,ca am ascuns. vreau sa fie totul clar,pentru ca doar asa vom avea noi liniste. pentru ca doar asa nu ne vom mai ascunde si vom putea sa ne bucuram in continuare de noi,de tot ce am strans in catva timp…

o fac pentru ca vreau sa stau linistita,pentru ca destul teama mea l’a afectat si pe el. destul acel „trebuie” ne amara sufletele cand sarutul de despartire era defapt suspin. destul acel „nu pot,nu ma lasa” era refuzul de fiecare data. nu vreau sa mai existe asa ceva,nu vreau sa mai am piedici,nu vreau sa mai fiu pusa in situatia de pana acum pentru ca si pe el il afecteaza,si poate mai mult decat realizez eu. stiu ca se teme,stiu ca nu crede,pentru ca nici eu nu sunt suta la suta convinsa,dar vreau sa imi arat ca am incercat totul,ca am facut tot posibilul.

daca nici atunci nu va fi asa,daca chiar si atunci voi avea vreo piedica,voi pleca. voi pleca singura,voi uita de tot si ma voi transforma intr’un monstru. inca nu sunt,pentru ca inima mea e prea incalzita de afectiune,si nu pot. ma tine cineva strans si ma tin promisiunile pe care vreau sa le respect acum,mai mult ca niciodata.

sprijinul si cuvantul sunt singurele lucruri de care am nevoie si fara de care nu pot continua…


♦ Cu cuvintele mele…

stau singura cu gandurile mele si abia acum realizez cat de fericita pot fi. chiar si cu atatea obstacole in cale,inca imi regasesc miezul ala de speranta sa mai pot zambi. inca mai am copilaria aia in mine,sa ma ascund de o picatura de ploaie ce se scurge de pe frunze,inca mai am puterea sa ofer liniste celor din jurul meu si sa ii fac sa se simta bine in prezenta mea,chiar daca eu poate nu ma simt ok. cred ca abia acum realizez ca,dupa mult timp,imi mai gasesc forta sa pot sa spun „uite,chiar am realizat ceva azi”,dincolo de toate esecurile de pana acum sau nervii pe care involuntar ii acumulez cu fiecare ora ce trece. pana la urma si asta e normal,nu ar mai fi firesc sa nu am nicio grija,sau sa stau relaxata,ca si cum nimic nu ar urma sa se intample sau nimic nu s’ar fi intamplat. e ceva’ul ala care te mai trezeste un pic din visare si iti dai si tu seama ca traiesti. astazi,nu stiu ce a fost cu mine,dar am simtit ca treptat ma eliberez de toata energia aia negativa ce pusese stapanire pe mine,inca de cand m’am trezit. ieri a fost groaznic,imi venea sa plang din orice nimic,chiar si graiul mi se schimbase. un prieten mi’a spus ca mi s’a ingrosat vocea,ca sunt ingrijorata de ceva. isi daduse seama ca e ceva in neregula cu mine. m’am uitat la el surprinsa,penru ca nici eu nu stiam ce aveam. intr’adevar,el imi observase starea nasoala in care eram si a facut tot posibilul sa imi revin. l’am apreciat si continui sa’l apreciez pentru asta. si astazi,nu stiu,a fost ceva aparte. poate si timpul ala petrecut cu persoana potrivita,si mai ales faptul ca aveam cu cine vorbi si ca puteam sa fiu eu,fara sa ma prefac si sa imi spun ofurile exact asa cum erau ele. fara sa ma tin de povesti sau sa incerc sa par ce nu sunt. ma uitam ca vorbeam atat de detasat si atat de calm,nici nu mai imi dadeam seama ca,cu cateva ore inainte,eram un pachet de nervi. vezi tu,chiar si iesitul asta in natura,faptul ca nu mai stau inchisa in casa,si ca sunt libera,macar 3-4 ore si ca nu mai sta nimeni sa imi urmareasca fiecare miscare imi da un sentiment de bine. si una peste alta,parca e altfel cand vezi ca aproape toate intra pe fagasul ala pe care ti’l doreai de mult. chiar si faptul ca ai cu cine sta de vorba,ca ai acolo pe cineva sa’ti fie aproape cand ai nevoie,si ca te intelege,iti simte fiecare stare,pentru ca si el,la randu’i a trecut prin ele,conteaza foarte mult. in sfarsit,pot spune ca simt o oarecare imbunatatire,dincolo de stress’ul zilnic,provocat de anumite persoane. am ajuns deja sa le ignor,pentru ca mi’am dat seama ca nu are sens. sa urasc pentru asta? nu,mi’as face si mai mult rau. prefer sa iau ce e bun din orice,pentru ca doar asa ma simt ok,si ma simt libera, multumita,implinita. simteam nevoia sa imi astern gandurile pe hartie,nu imi imaginam ca voi scrie atat,ca voi spune atatea,dar atunci cand te apasa ceva,sau cand vrei sa marturisesti ceva,o faci pur si simplu. nu stai sa te gandesti de doua ori…


Motive

era inca lumina afara. inca se mai vedea soarele rosiatic de dupa miile de blocuri ce ma impiedicau sa vad apusul vietii.priveam in gol de la fereastra camerei mele,imi fumam ultimul viciu al serii,imi sorbeam cu grija picaturile de cafea dulceaga. picaturi ce aveau totusi sa ma tina treaza pentru tot restul existentei. voiam sa fiu libera sa ma pot duce acolo,sa fiu langa acel cineva,sa pot sa imi rasfat dorintele macar odata in tot amarul asta de ani. si uite ca s’a putut. mi’am luat cheile de la masina,si am gonit nebuneste pe autostrada sa ajung,am ignorat ploaia torentiala ce tocmai incepuse,am ignorat semnele ce trebuiau sa ma opreasca sa fac vreo prostie,am ignorat tot,doar ca sa imi ating scopul. doar sa am o clipa de nebunie urmata de altele de euforie. si uite ca s’a putut. uite ca in sfarsit reusisem sa imi depasesc limitele,sa dau volumul la refuz,fara sa imi pese ca aveam sa surzesc,fara sa imi pese ca la prima curba aveam sa pierd,poate,totul. telefonul continua sa sune. continuau sa ma caute toti ce candva imi facusera rau. imi cereau iertare. ma implorau sa nu mai fac si eu la randu’mi rau. lacrimi amare mi se scurgeau pe obraji,pentru ca stiam ca erau doar alte minciuni. doar alte masti proaspat scoase din sertar. sau abia terminate,migalite cu tristete pe chip,cu un zambet in coltul gurii si pometii ridicati. acel gen de masca „sincera” pe care doar un copil naiv ar mai putea s’o creada. l’am inchis. m’am izolat complet de acea lume,am renuntat sa mai cred,m’am lasat purtata doar de ceea ce simteam in acel moment de nebunie. si trupul imi tremura. versurile alea dulci imi rasunau in minte si in suflet ca si cum acel cineva mi le’ar fi fredonat si ar fi fost langa mine. melodia aia care o ascultasem prima data parea ca e data pe repeat la infinit. nici nu stiam ca nu mai sunt in locul in care credeam ca ma aflu. parca totul era intors pe dos,parca totul se schimbase pentru mine. era altfel. era sentimentul ala de control asupra tuturor. si nici macar nu realizam…prin fata ochilor mi se derulau toate experientele placute,toate atingerile,toate plimbarile si locurile in care ajunsesem. trecuse un an din viata mea ca si cum as fi pocnit din degete. au fost prea multe intr’un timp asa de scurt si totusi nici acum nu realizez ca si astea au trecut. le priveam ca si cum in acel moment se intamplau,le simteam ca si cum le’as fi atins cu propriile’mi maini. era boarea aia de vant ce o simteam doar in momente rare,era acel miros ce imi umplea gandul si sufletul,erau privelistile si gandurile pe care le simteam in acele momente,incat mi se parea ca sunt intr’un vis. si acum mai cred asta. nici acum nu cred ca mi se intampla cu adevarat. poate e doar iluzie efemera. dar cred in ea cu toata forta. am nevoie de speranta asta,am nevoie sa fiu in sfarsit cum imi doream de atata timp. sa pot zambi,acum,ca am macar un motiv s’o fac.


Dulce-acrisor

soarele inca nu apusese,desi era tarziu. i’am intalnit zambetul inconjurat de o aura iluminata de mii de culori. ma asteptam sa nu pot sa ma uit in ochii sai de culoarea cafelei,ma asteptam sa nu pot sa scot niciun cuvant,atunci cand se apropia prea mult de mine. tremuram,dar chipul imi radia,ma simteam ca si cum timpul se oprise in loc,ca iluziile mele sa se adevereasca. am privit cum umbrele ce se jucau cu ramurile verzi ale copacilor ne mangaiau usor chipurile,am auzit cum soaptele noastre se impleteau intr’o singura voce,o singura suflare.

portretul unei zile in paradis se contura din ce in ce mai mult. simteam ca totul din jurul meu imi apartinea. ca peisajul ce se intindea in fata privirilor era creat special pentru mine,ca sentimentul de bine ce il aveam se datora prezentei sale,ca totul era asa cum odata visam. era un sentiment de nedescris,era ceva ce rareori imi ajungea in adancul sufletului.

zilele pareau ore iar orele erau mai scurte chiar decat clipele. cuvintele se impleteau pe o spirala a timpului ce urmarea apususl soarelui,senzatiile preluau forme confuze ale gesturilor ce ne caracterizau.

gandurile se evaporau in eter,aveau un gust dulce-acrisor…